Ador adrenalina care se naşte din oboseală.
Ador clipa când după 30 de ore de nesomn, mă întind în pat cu perspectiva unui somn îndelungat.
Ador momentele când sunt atât de epuizat încât toate gândurile îmi rătăcesc prin regiuni departe de orice actualitate fiziologică.
Nu te doare nimic, nu ţi-e foame, nu ţi-e sete şi simţi o căldură şi fierbinţeală în tot corpul.

Ador urechile calde în timpi de oboseală, căci îmi aduc aminte de anumite exerciţii yoghice în care trebuia să produci cât mai multă căldură. Nu să usuci nu ştiu câte prosoape pe spate, însă îndeajuns de multă căldură încât să crezi că ai temperatură.

La două dimineaţa eram încă la nuntă în Moineşti, peste o oră aveam tren către Bucureşti, iar la 8:35 coboram în Gara de Nord de unde m-am dus direct la muncă.
Dacă cuplez şi sâmbăta cu petrecerea burlacilor (în stil american), duminica cu nunta, iar luni cu munca, am impresia că în 48 de ore am trăit câteva vieţi paralele, subiect a trei romane.

Dacă mă mai gândesc că am avut loc până în Ploieşti Sud, iar de acolo trenul s-a umplut cu navetişti şi-am stat cele mai crunte 40 de minute în picioare, iar acum număr minutele până la sfârşitul programului, până iau autobuzul şi apoi metroul, şi apoi ajung acasă, şi apoi mă trântesc în pat, şi apoi visez frumos. Iar mâine pot reveni la ritmurile normale cu un tempo interior schimbat.

De cele mai multe ori, anumite experienţe şi poveşti trăite nu sunt bune pentru că ne învaţă lucruri noi, ci pentru că îţi schimbă aerul interior. Schimbare care poate prilejui învăţarea de lucruri noi. Blocajele apar din lipsă de aerisire.

Vineri seară, când am plecat cu trenul, cu văr-miu, ne-am nimerit lângă două tipe din Bacău. Două surori, am aflat mai târziu. Una din ele, începuse să citească o carte când, după cinci minute, întoarce cartea şi începe să răzuiască cu unghia eticheta cu preţul. Nu în mod normal, cu mişcări atente, ci foarte repede şi agitat, ca un mic iepuraş isteric.
În acea linişte – eu citeam la rândul meu, sora ei citea, văr-miu citea – izbucnesc într-un râs convulsiv, din acela cu lacrimi şi contorsionări în scaun. Încep şi ele să râdă de râsul meu, ce-mi prelungeşte şi mie criza şi-am ţinut astfel preţ de câteva minute bune.
“Mi te imaginam la trei noaptea, singură acasă, dezlipind etichetele de la cărţile din bibliotecă”, i-am spus.

“Cum să râzi în hohote alături de necunoscuţi de sex opus”

Apoi s-a făcut din nou linişte, iar după prima pagină, întorcând-o, aceeaşi soră începe să netezească agitată foaia. Iar mi-am imaginat-o la trei noaptea, singură prin casă, cu obiceiuri maniacale, şi iar am izbucnit într-un râs care s-a transmis cu uşurinţă în rândurile micii comunităţi formate din noi doi şi cele două surori.

Am jonglat atât de mult cu somnul, încât aş putea scrie o carte despre dezechilibrele rezultate. Pe termen scurt şi pe termen mediu. Fizici şi psihice.