Acum câțiva ani făceam un blog-invitație pentru Gabriel Liiceanu, iar apoi – în urma unei solicitări din partea cuiva (căruia cred că i-am oferit și parola) din partea editurii Humanitas – am mutat acel blog la o nouă adresă.

Nu m-am mai ocupat de acel mic proiect (unde dorisem să adun o parte din memoria virtuala în jurul numelui domniei sale), iar recent – în contextul Herta Müller – am citit Întâlnire cu un necunoscut, ultima sa carte.

Mi-a plăcut cartea, la fel cum îmi plac cărțile confesive, cu aromă hermeneutică și anecdotică (la fel cum mi-a plăcut Ușa interzisă căreia i-am sacrificat un tricou care s-a decolorat în cele două zile de lectură în soarele din Parcul Voievozilor, de peste drum de Biblioteca de Filozofie din Iași), însă m-a dezamăgit gustul ei înfrânt, cu iz cioranian.

De la o personalitate a culturii române, de la un model la urma urmei, am așteptări mai mari decât lipsa de speranță cu privire la aceste meleaguri, decât bătrânescul paginilor și decât aerul metafizic care îi populează singurătatea. Am aflat târziu că există o lipsă de eleganță cu privire la orice lamentare care include destinul cultural (indiferent cât de minor și marginal ar fi acesta) românesc, cu privire la orice înfrângere în fata vechilor sau noilor structuri.

De la un lider (cel puțin eu mi l-am asumat ca unul dintre acei lideri actuali, iar uneori destinul pe care ţi-l pun ceilalţi în cârcă este o cruce pe care trebuie să ţi-o asumi), aștept – dincolo de coborâșurile firești – la un discurs care la capătul oricărui diagnostic întrevede o mică lumină. Ei bine, eu nu am văzut acea lumină în ultimele cărți ale lui Gabriel Liiceanu.

O altă notă a dezamăgirii mele o constituie gestionarea întâlnirii cu Herta Müller. Nu împărtășesc punctul de vedere aspru de aici, la fel cum mi s-a părut exagerată o parte din retorica scriitoarei germane,  însă cred că în această întâlnire domnul Liiceanu a pierdut o șansă inspirată de a tăcea. Ironic este că tocmai domnia sa se întreba în ultima sa carte de ce nu se poate preda tăcerea?.

Notă: Înregistrarea integrală a acelei întâlniri poate fi văzută aici, iar o transcriere a dialogului poate fi găsită într-unul din ultimele numere ale revistei Dilema veche.

Note de lectură din Întâlnire cu un necunoscut:

Jurnalele sunt aporturi individuale la edificarea unei umanități comune.

În orice relație trebuie să tragem undeva o linie, în orice suflet există o încăpere cu o “ușă interzisă”.

Deviza lui Cioran: “Totul e întotdeauna prea târziu.”

Ce psiholog german a observat că forța de propulsie către moarte a timpului acumulat în spatele tău crește cu fiecare an care trece?

Dumnezeu se naște din nevoia noastră de a ne da pe mâna cuiva de încredere.

Orice societate liberă se laudă că asigură membrilor ei “libertatea de expresie”. Dar nicio societate nu poate garanta “libertatea de gândire” (Kierkegaard).

În cultură nu se poți sătura doar cu mâncarea gătită de tine.

“A vorbi fără ironie de propriile succese este semn de mare mitocănie…”, spune undeva Cioran.

Cel mai subtil obiect de tortură: clepsidra.

Mi-e rău. – Ce te doare? – România.

“Să dea Dumnezeu să murim sănătoși!”

Ar trebui ținut un “jurnal de România”. Unul în care să-ți notezi zi de zi costurile faptului de a fi român.

De câte ori cineva te laudă, te simți impostor. Și asta pentru că, fiind singurul care-ți vezi fapta de dinăuntru, îi știi neîmplinirea.

O viață trăită bine este un sistem de iluzii bine pus la punct.

La întâlnirea pe care ne-o dăm cu noi înșine vine cineva care n-a fost niciodată chemat în mod expres.

“Cei mai mulți dintre scriitorii aflați pe raftul întâi al bibliotecilor noastre au murit fără să știe cât de tare vor fi iubiți.”

“Oamenii cinstiți au întotdeauna mai mulți dușmani decât cei necinstiți.” (Dostoievski)

Nimeni nu poate mărturisi până la capăt.

Nu sunt interesanți decât oamenii care ascund mai mult decât arată.

Un profesor francez: “Voi, românii, vă apucaţi greu şi vă lasaţi repede!”

La fiecare vârstă trebuie să te întrebi, ca Dostoievski, dacă ești pe cale să-ți termini viața sau abia s-o-ncepi.

Orice jurnal este o luptă cu incomunicabilul din noi, o încercare de a forța “ușa interzisă”.

A-ți asuma singurătatea este una dintre faptele eroice ale vieții și, odată dobândită,  ea va fi trăită când ca glorie, când ca eșec.

De cât suflet și de câtă inteligență este nevoie pentru “o îmbrățișare reușită”. Prodigios erotic nu poate fi decât un “om de spirit”.

Un european, spune Mishima, nu va înțelege niciodată că marile iubiri, pentru a-și păstra nealterată forța, trebuie să rămână nemăsturisite.

Vorba lui Kierkegaard din Jurnal: e îngrozitor să te cumperi în fiecare zi și la un preț atât de variabil.

Montaigne: Fiecare om poartă în sine forma întreagă a condiției umane.

De ce nu se poate preda tăcerea?

Ce miracol să găsești un om care să te lase în pace atunci când trebuie să te retragi în lumea ta și care te regăsește cu bucurie atunci când te întorci în lume.

“cultura golănească, dezinvoltă și incultă a ziarelor și blogurilor de azi”