Tag Archives: RomaniansAreSmart

Câteva semne bune


Am văzut zilele acestea trei proiecte care, deși diferite,  par ieșite din aceeași stare de spirit. Se referă la România, la relația românilor cu alții și cu ei înșiși și, mai mult decât atât, este vorba despre normalizarea

Unul este sunteuropean.ro și își propune să strângă motive și argumente pornind de la întrebarea Ce te face să te simți european în România?

Al doilea proiect – inițiat de ROM – pare mai puțin consistent decât primul, însă dacă te gândești bine, este destul de catchy ideea. Este vorba de romaniisuntdestepti.ro și își propune la prima vedere să schimbe acele rezultate și sugestii negative care apar atunci când tastezi pe Google românii sunt.

Spun la prima vedere pentru că, după cum am văzut aici, ideea poate fi dusă mai departe și poate căpăta o oarecare consistență.

A treia idee vine de la Gerovital și se numește Hai să aducem România acasă!, iar spotul – care este emoționant – poți să-l vezi mai jos:

Spun că toate aceste idei și proiecte sunt semne bune pentru că toate trei invită la o normalizare a relației cu noi înșine ca popor, relație pe care de cele mai multe ori ne-o asumăm extrem de conflictual și cu capsa pusă. Această normalizare – din perspectiva proprie – ar trebuie să însemne ideea banală că nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alţii, însă avem ceva care este numai al nostru.

Care este acel ceva este o întrebare la care fiecare avem propriile îndoieli şi răspunsuri.

Cum festivalul poate sfinţi locul


Dacă te întorci cu spatele către primărie (de altfel, o clădire modestă) și privești intersecția, Sfântu Gheorghe ți se va părea o comună ca oricare alta din România. O terasă într-o curte, câteva magazine, o stație de microbuze, oameni care stau pe la porți, oameni care vin pe drum, două-trei vaci păscând câteva petice de iarbă. Dacă îți rotești privirea, observi câteva blocuri, un debarcader și o secție de poliție pricăjită.

Impresiile rurale persistă chiar și atunci când, pe drum, întâlnindu-te atât cu oameni din partea locului, cât și cu turiști, ai senzația că ești, de exemplu, în 2 Mai.

După câteva sute de metri, venind dinspre centru, începi să simți […] Citeşte toată povestea pe pagina de Facebook Vodafone Buzz.

Pentru a citi cronicile celorlalţi bloggeri acreditaţi la ANONIMUL şi pentru a participa la concursurile zilnice, intră pe pagina aplicaţiei Cinefili în Deltă.

Încurajarea muncii la români

137703422_caa9ed524d
Cătălin Teniță povestea acum câțiva ani cum un antreprenor muncește 16 ore pe zi (pentru propria afacere, pentru propriul vis) în loc să lucreze 8 ore pentru alții. Mi s-a părut ciudată propria alegere de a munci mai mult în noua lume (a antreprenoriatului) decât în vechea lume (a salariatului), însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Această situație ” neobișnuită” este mai des întâlnită decât am crede. Mulți dintre cei care, nemulțumiţi, își dau demisia ajung să muncească mai mult la noul loc de muncă, la fel cum mulţi români care emigrează ajung într-un final să se zbată mai mult decât o făceau în ţara natală.

În mod evident, problema nu se află în gradul de muncă şi efort, cât mai degrabă în mecanismele prin care această muncă este recompensată. Munca la birou care nu este mulţumitor recompensată (nu mă refer doar la bani) este mai grea decât a săpa gropi cu târnacopul într-un context în care acest efort este recompensat decent.

Dacă alegerea de a munci – mai mult sau mai putin – este una individuală, recompensarea se face într-un context (economic, social, naţional) în care cu totul alţi factori sunt implicaţi şi aceasta este nivelul la care apar problemele.

România nu este locul unde recompensarea muncii să se facă după criterii care ţin de competenţă şi echitate. În spațiu unde – chiar dacă ar conta doar percepţia faptului – toţi fură, toţi dau şpagă şi, în genere, toţi călcăm strâmb când avem ocazia, recompensarea muncii se întâlneşte cu o mulţime de probleme. Când toţi trişează pentru rezultate, când toţi caută scurtături care strică balanţa echităţii munca devine descurcăreală, iar recompensarea ei se face într-un context viciat.

În drumul către rezultat, descurcăreala (care scurtează traseul prin furt, şpagă, fentare sau viclenie) deţine un mare avantaj competitiv în faţa muncii cinstite. În spaţiul românesc, există mai multă motivaţie pentru furt şi lene decât pentru munca cinstită. Cu alte cuvinte, suntem mai încurajaţi să trişăm decât să fim corecţi tocmai pentru că mecanismele de recompensare sunt mai clar conturate în direcţia descurcărelii.

Ideea este simplă: dacă binele nu este recompensat, răul ajunge să fie generalizat. Ţinând cont de natura umană, binele va avea nevoie întotdeauna de încurajări şi recompense pentru a se întâmpla şi pentru a se institui ca regulă comună.

Problema nu este că românii sunt leneşi. Problema este că hărnicia este mai prost recompensată – prin urmare, mai slab încurajată – decât în alte locuri. Pentru acest lucru stau mărturie aceia care aleg noi locuri de muncă și noi țări unde ajung sa muncească mai mult si unde nu mai simt că rezultatul muncii lor este furat si confiscat de alții.

Dacă pentru un șef incompetent nu-ți vine să ridici niciun pai, nu este greu de ghicit ce poți face pentru un lider bun și într-un mediu sănătos.

Anecdote despre Mircea Eliade

1002132_poza_1179700945
Îmi plac la nebunie anecdotele. Acele mici povestiri care oferă aerul unui om, acele mici sclipiri unde poți simți parfumul unei epoci, al unei prietenii literare, a unui stil de viață sau a unei povești de dragoste.

Am cules mai jos căteva articole unde am găsit asemenea anectode despre Mircea Eliade, un om care nu încetează să mă fascineze.

In rest, il vedem pe Eliade bănd whisky numai după apusul soarelui, “conform unei meteorologii personale, zilnic pe la ora 18” (Sorin Alexandrescu), incremenind stupefiat cănd Girardot ii dăruieşte o veveriţă impăiată, refuzănd “categoric marea majoritate a invitaţiilor pentru articole şi conferinţe”, dar niciodată solicitările studenţilor pentru referinţe bibliografice.

Purta raiaţi largi şi fuma zdravăn dintr-o pipă tutun dulce şi ieftin Cherry Blend. Mai mult decăt oricine altcineva in acea perioadă in SUA, Eliade a fost salvatorul studiului istoriei religiilor.

Sursă: Întâlniri cu Mircea Eliade

La Paris, am renunţat la după-amiaza consacrată Muzeului Luvru şi m-am dus în Montmartre, la apartamentul lui Eliade din 4 Place Charles Dullin. Continue reading

La Mulți Ani, România!

steagul-romaniei-tricolor-drapel-rosu-galben-si-albastru
La fel cum mama mea găteşte mai bine decât mama ta, nu pot fi obiectiv în legătură cu propria ţară.

Acum ceva vreme, stând la coadă pe aeroportul din Viena, căzusem pe gânduri în timp ce priveam în faţa mea un tânăr călugăr budist însoţit de o femeie foarte frumoasă. Momentul de visare a fost spulberat de apropierea fermecatoare unui grup de femei gălăgioase. Erau agitate, impacientate şi simpatice, iar când au început să ceară informaţii la persoanele de la coadă într-o engleză mioritică, am izbucnit in râs.

Îmi plac oamenii pitoreşti şi cum cei mai mulţi i-am întâlnit în România, îmi place aici.

Îmi plac culturile care se supralicitează şi cum cea română îmi este cea mai familiară, îmi place aici.
Orice cultură se instituie ca fiind un centru, ca fiind un pol de interes pentru o comunitate anume. Astfel, orice manifestare mai răsărită este umflată la dimensiuni glorioase şi obiectiv nejustificată. Avem un film bun, îl stoarcem la maxim şi a avut succes peste tot şi există o reînviere a cinematografiei românesti şi etc. Când proiectăm asupra exceptiilor dorinţa ca acestea să devină regulă, atunci recunoşti o cultură care se supralicitează. E doar o etapă (uneori blamabilă), însă împinge lucrurile înainte.

Îmi plac femeile afurisite, sigure pe ele şi frumoase şi cum majoritatea sunt românce, îmi place aici.

Îmi place gălăgia, agitaţia, zarva şi cum toate le întâlneşti aici, îmi place în România.

Îmi place Eliade şi Culianu şi cum aceştia erau români, prin translaţie îmi place România.

Îmi place naţionala de fotbal şi naţionala feminină de handbal.

Îmi place tinereţea noastră.

Îmi place că suntem o naţiune arţăgoasă, că ne mişcăm (bine, prost) şi existăm.

Îmi place că între noi ne bălăcarim în toate felurile, însă să nu care cumva să se trezească unul străin să ne critice.

Îmi place că-i uşor să intri in vorbă cu un român. E atât simplu să găseşti un subiect comun: fotbal (Steaua, Dinamo, Rapid, echipele locale şi echipa naţională), politică (politicieni, corupţie, scandaluri recente), sex (femeile în genere, particularităţile locale – moldovence, ardelence, bucureştence etc.), faptul de-a fi român (e greu, e uşor, să vezi în străinătate cum e, am o fiică în Canada, noi mereu am fost aşa, am cunoscut şi eu pe cineva din oraş cu tine etc.)
Îmi place că nu-i uşor să fii român, este o eternă provocare.

aprilie 2008