E o situaţie aiurea atunci când eşti ridicat pe culmile unei speranţe (3-0) la Middlesbrough şi apoi, treptat, eşti aruncat până în colţii unei înfrângerii atât de dureroase.
Sunt dezamăgit de o echipă de nerecunoscut în a două repriză.
Sunt enervat de o mentalitate slabă şi un spirit necombativ tipic românesc.
Sunt invidios pe nişte englezi care au amintit de spiritul cu care au construit un imperiu în care soarele nu apunea niciodată.
M-a durut inima să fiu contemporan cu o istorie negativă pe care am pierdut-o pe mâna noastră, pierdută în blana mioriţei, pierdută sub vremi, în defensivă.
M-a durut inima să văd cum am pierdut cinstit. M-a durut inima să simt că celula românească nu rezistă.
Este necrezut de dureros să simţi pe pielea proprie lipsa de vigoare a unei naţiuni manifestată-n sport. Dacă nici în fotbal nu suntem în stare să facem istorie, atunci unde mai putem spera? În economie, în cultură, în colecţionat opinci?
Este de necrezut să pierzi în halul asta, să te pierzi în halul asta, să te caci pe tine în halul asta şi apoi să spui (cum spuneau câţiva după ce am ieşit din bar): “Asta e!”
De unde până unde, asta e? De unde […] mentalitatea asta de moşnegi sodomizati care chicotesc penibil:
“Bine că nu ne-au dat şi muie!”
Ce dihanie blestemată se află în spiritul nostru?
O înfrângere nu se suportă, se mușcă cu dintîi, se stropeşte cu draci. O înfrângere trebuie să doară ca să fie asumată, o înfrângere de calibrul asta nu trebuie unsă cu alifii din cracii mioriţei.
Bine că cel puţin am ajuns în semifinale! a mai spus cineva.
Fix aşa s-a bucurat şi Isus pe cruce:
“Bine c-au uitat să mai bată un cui!”
Bine că ştim cu toţii cine a fost al doilea om care a păşit pe Lună!
Bine că vom ţine minte noi în colibele noastre acest meci, această înfrângere!
Bine că vom avea ce povesti nepoților ca nişte bunici emasculaţi:
“Era cât pe ce să facem istorie, dar, dar, dar…”
Aici ne-am creat cultura şi spiritul, dincolo de “dar” şi tot aici găsim repede mecanisme de consolare. Vă rog, caramele pentru campioni din partea mea!
Cu alte cuvinte, la orgoliul meu de român şi la speranţele proiectate în această şansă, nu pot decât să-mi tatuez pe spate brandul hărţii noastre: Suntem mici!
PS: Această însemnare este expresia necenzurată a unei sensibilităţi rănite.
Later edit: Însemnarea iniţială era presărată cu prea mult venin că s-o păstrez în formă iniţială. E patru dimineaţă şi mi-au mai trecut dracii, dezamăgirea şi frustrarea. Nu pot decât să mulţumesc unei echipe care a ştiut în modul ei specific să ne creeze amintiri.
un porsche sper. cumpararea unui porche pentru craciun era tot un impuls mioritic.
mersi, am corectat; ma refeream la cumpararea unui Porsche in urma unei crize a varstei mijlocii pe care un occidental mediu si-ar putea-o permite; in acest caz, ca urmare a unei dezamagiri
masina ca masina. nu conteaza marca (sa fie totusi exotica macar un pic) cat culoarea. nu?
mah, arbitrul a fost de vina! 😀
Adi, sintem frati de suferinta :P. prin urmare, nu cred ca te superi daca spun si aici ce-am zis si la mine pe blog: muie steaua!
adi, sti cum e? e ca si cum nu itzi batzi copilul pentru ca a picat un examen important. asa si cu steaua ….