Foto: Alin Pandaru

De câte ori obosesc, de câte ori devin prea greu să mă ridic din pat încerc să-mi aduc aminte de toţi cei care de-a lungul timpului n-au crezut în mine. Uneori acei oameni îmi sunt cel mai bun combustibil interior.
În afară de ei, îmi rămân câţiva prieteni care mă trag de mânecă atunci când devin prea arogant sau prea modest.

De câte ori îmi pierd zâmbetul îmi aduc aminte de toţi cei care au ştiut într-un moment sau altul să mi-l ofere. Îmi aduc aminte cum mulţi au avut curajul să zâmbească nu din prea plinul lor, ci din prea puţinul lor.

Ce greutate are un zâmbet atunci când ai toate pânzele sus?

Uit cu uşurinţă – deşi n-ar trebui întotdeauna – binele pe care l-am făcut celorlalţi, însă îmi amintesc imediat momentele când cineva mi-a pus mâna pe umăr.

I need a little violence to wake me up este o frază pe care a rostit-o Chuck Palahniuk într-un interviu şi pe care mi-o aduc aminte ori de câte ori am impresia că devin prea blând cu mine însumi.

M-am trezit aruncat în afara propriei poveşti pe care nu ştiu întotdeauna să mi-o onorez şi primul pas este să ofer ce nu deţin cuiva care are nevoie de ceva ce posedă deja. Voi reveni cu ceilalţi paşi.