Am împrumutat din viețile oamenilor pe care îi admir ideea că mult din ceea ce mi se întâmplă constituie o iniţiere cu un mic mesaj scris pe spate. Un eşec, o boală, o despărţire sau un nou proiect. Uneori mişcări deloc întâmplătoare ale unor plăci tectonice, iar alteori amintiri recurente ale aceluiaşi eveniment.

Mulţi ani am avut coşmarul că trebuie să dau din nou bacalaureatul, deşi experienţa în sine n-a fost traumatizantă. Simţeam totuşi că evenimentul a constituit un prag, o trecere de la o viaţă veche la una nouă. Nu este un accident că în faţa unor praguri îmi aduc aminte de experienţa unor încercări anterioare.

Diferite praguri ale vieţii pot devin etape în drumul unor iniţieri. Diverse întâmplări – unele situate la mare distanţă în timp – devin coerente atunci când sunt puse în schema unei iniţieri. Cât am rămas, cât am crescut în urma lor?

Mi-e imposibil să-mi privesc viaţa fără să nu mi-o imaginez ca o iniţiere. Altcumva mi-ar fi greu să găsesc sens în toate neîmplinirile, în toate imperfecţiunile şi defectele. Trebuie să însemne ceva că n-am dus cutare lucru până la căpat sau că n-am început alt lucru. Trebuie să fie un sens în spatele nestatorniciei pe care mi-o reproşez în multe aspecte ale vieţii. La fel cum, trebuie să fie un sens încrifrat în temerile şi angoasele care îmi poartă chipul.

Aceste praguri, aceste întâmplări răsfirate pot deveni iniţieri şi pot contura acel spaţiu initim numit for interior. Propria casă intimă, propriul ghid şi propriul demon.