“Încă un articol despre poveşti, poate cititorii tăi s-au săturat, oamenii au alte probleme” mi-am spus când mi-am notat câteva idei pentru acest articol după ce, revenit azi noapte de la o petrecere, am recitit Pe strada Mântuleasa.

Cred că poveștile fac parte din cifrul propriei noastre vieți și, mai mult decât nevoia de  a le citi și asculta, avem nevoie să le creăm noi înșine, să le trăim pe pielea noastră, să le punem la încercare.

Există o legătură între povești și sensul pe care îl acordăm propriei noastre vieți, iar lipsa poveștilor ar sărăci atât de mult natura umană încât cu greu mi-aș putea imagina ceva mai specific omului decât o poveste.

Dacă viața este un imens camuflaj (sunt destule semne care indică această idee), sunt convins că acest camuflaj este constituit de o rețea de povești. O reţea de poveşti în care sunt topite vieţile noastre, o reţea de poveşti care conturează destine, iubiri şi opere.

Nu există privire aruncată asupra lumii care să nu aibă în spatele ochilor o dorinţă de a căuta povestea existenţei noastre în această lume.

O mie şi una de nopţi este destinul tuturor în măsura în care toţi trebuie să ne spunem propriile poveşti în faţa morţii. Moartea adevărată este lipsa de poveste, este opacitatea unei vieţi lipsite de provocări, poveşti de dragoste şi suferinţe iniţiatice. Oamenii îmbătrânesc mai repede dacă nu sunt susţinuţi de o poveste.

Poveştile se întâmplă chiar dacă nu sunt reale, Crăciunul este plin de sens chiar şi dacă Isus n-ar fi existat.

Nu există o asumare plenară a vieţii care să nu aibă în centrul ei o poveste care aşteptă să fie creată, trăită şi spusă mai departe. În lumina acestei idei, doresc să vă urez Sărbători fericite!