A fost o perioadă nebună din viaţa mea. De dimineaţa până seara, vedeam numai Băsescu, numai cretini și numai pupincuriști. Mă luptam cu toţi într-o cruciadă frenetică. Da, au fost niște ani deliranți pentru mine. Mi-am pierdut prieteni, am rănit oameni şi am instigat la ură. Privind înapoi, îmi pare rău şi îmi cer scuze românilor. Eram într-un carusel din care nu mă mai puteam opri. Mă simt penibil numai când îmi amintesc de acele momente și uneori mă gândesc dacă eram eu însumi atunci.
fragment dintr-un interviu, Mircea Badea, 2017

Fragmentul de mai sus este, în mod evident, unul fictiv. L-am pus pe Facebook, însoțit de o poză ilustrativă, și credeam că va deveni viral. Naivitate totală.

Ideea nu a prins deloc. Nici în rândul celor care îl admiră pe Badea, nici în rândul celor care nu au o părere bună despre omul de televiziune. Primii au ignorat mesajul meu (e nedrept și lipsit de sens). Ceilalți au considerat gestul meu plin de naivitate (nu are rost să speri la un viitor în care fratele risipitor se va întoarce acasă).

Ideea mea este că ne lămurim prea repede despre cum sunt ceilalți din jurul nostru. Punem o etichetă și trecem mai departe. Vedem o greșeală și punem punct. Vorba aceea: “Ce mai este de discutat? Omul e un idiot și gata”

Realitatea este că, în lumea oamenilor nici albi, nici negri, nimic nu este bătut în cuie, nimic nu e gata și nimic nu e definitiv. De aici și speranța în care ne-o punem în anumiți oameni. Că vor crește, că vor deveni mai buni în ceea ce fac. De aici și iertatea pe care o acordăm unor oameni având încrederea că își pot răscumpăra greșelile.

În lumea oamenilor, nimic nu este așezat. Zilnic, oamenii urcă și coboară. Zilnic, oamenii ajută cu o mână și sugrumă cu cealaltă. Poți fi critic, poți penaliza și poți pedepsi, dar o condamnare pe viață puțini, foarte puțini merită.
Oriunde mă uit în jurul meu, nu văd nici un drac prea negru pentru a nu merita speranța mea.

Exemplu cu MIrcea Badea este doar un punct de pornire. Am fost în mod autentic mirat citindu-i statusurile de pe Facebook pe care, punându-i-le în contextul prezenței sale televizate, mi-a dat impresia unui om ocupat cu multe probleme, cu sine sau cu ceilalți. Cu multe bătălii, în stânga și în dreapta. Cu mulți dusmani, în față și la spate. Cu multe dureri, închipuite sau nu. Un om nemulțumit, de sine sau de ceilalți.

Un om care gestionează un discurs public plin de ură, plin de amenințări, plin de agresivitate, plin de obsesii mai mult sau mai puțin psihanalizabile, și, probabil, stăpânit de o doză nesănătoasă de paranoia. Un discurs public care încurajează, tacit sau explicit, pe ceilalți să facă la fel. Să își umple buzunarele cu pietre.

Am și eu pietrele mele, nu sunt sfânt, dar îmi păstrez și speranța că, mai devreme sau mai târziu, orice frate risipitor se întoarce acasă. Mai mult decât atât, vreau să mă asigur că-i cineva acasă.

Zilnic, la fel cum în liftul vieții sunt oameni care coboară și oameni care urcă, zilnic, în jurul nostru, sunt o mulțime de frați risipitori care se întorc acasă. Sperând că are cine să-i aștepte, sperând că are cine să-i primească.
Oriunde mă uit în jurul meu, ori de câte ori arunc și eu cu pietre, încerc să nu uit că toți frații risipitori, mai devreme sau mai târziu, se întorc acasă. Acolo unde ușa trebuie să rămână mereu deschisă.