Daca incerci sa modifici aparentele, vei observa ca ceva se schimba si-n frecventa esentelor. Aceasta idee ar putea fi un argument pentru politete si pentru industria cosmetica. Daca incerci sa devii mai amabil, vei simti treptat ca te vei simti mai amabil si fata de ceilalti si fata de tine insuti. Rezultatul poate fi o stare de buna dispozitie in care respectul de sine e la cote inalte.

Probabil sunt oameni care zambesc mai des celorlalti pentru ce se simt deprimati si constientizeaza difuz terapeutica acestei activitati “de fatada”. Probabil sunt femei care se gatesc de zece ori pe zi cu intuitia vaga ca un machiaj bine ales se poate traduce intr-o stare interioara benefica. Probabil sunt oameni care fac zeci de dusuri zilnice cu speranta unui nou inceput prin botezul apei (sunt sigur ca ritualul nostru igienic de spalare zilnica ascunde tipare mitice de re-innoire, de reiterare e unui mit cosmogonic), insa stiu ca exista multi oameni ce traiesc cu sentimentul ca oricand pot pierde un sens, ca oricand pot cadea, ca oricand o uriasa gaura neagra interioara ii pot inghiti.

Daca gestionarea aparentelor ascunde modalitati spirituale la indemana tuturor, nu e greu de inteles popularitatea cosmeticelor si, in genere, a solutiilor estetice de imbunatatire ale propriilor vieti. Nu ne spalam zilnic din dorinta de a nu mirosi pentru ceilalti, ci in primul rand pentru a nu emana noua insine mirosuri neplacute.
Convingi foarte greu un om sa faca un gest inestetic fata de sine insusi, chiar si in conditiile in care nu este vazut, taxat si inregistrat de nimeni.

M-a interesat intotdeauna “cadrul legislativ” al dorintei de imbunatatire a vietii care continua sa existe, care continuam s-o purtam cu noi, desi aceasta nu are nici un rost. Existenta si permanenta sentimentului estetic/etic chiar si in conditiile lipsei unei instante supreme, unui sens dincolo de aparentele unei vieti. Poate fi convins un condamnat la moarte sa fie executat acoperit de fecale? Poate fi convinsa o femeie condamnata la moarte sa fie executata in lenjerie murdara? Poate fi convins un bolnav in stare terminala sa imbrace pe patul de moarte un costum de clovn?

Cand jonglezi cu aparentele in dorinta inconstienta (pentru multi) de a modifica ceva din esente, este imposibil sa nu te gandesti la masti. Contrar unei perceptii a bunului simt comun, o masca nu se interpune intre adevaratul tau chip si ceilalti, nu ascunde o esenta. O masca creaza adevaratul tau chip, lucreaza la conturarea fetei tale, inventeaza un sens dand nastere astfel unei esente.
Daca renunti la o masca, sub ea va aparea o alta masca. Daca vei renunta si la aceasta masca, vei observa o alta care apare. Daca vei incerca sa renunti la toate mastile, ori intri intr-o stare asemanatoare nirvanei, ori deja te gandesti la sinucidere. Nu exista o ultima masca dincolo de care va aparea un adevar, nu exista un proces de decojire a aparentelor reziduale in urma caruia ar aparea adevarul gol-golut.

Imi pare ca exista un neant negru interior pe care incercam zilnic sa-l umplem cu sens. Daca ne vom opri din aceasta lupta a cautarii sensului prin inventare de masti, vom observa sentimentul interior al gaurii negre. Condamnarea noastra la sens este o conditie si un imperativ carora nu le putem scapa. A evada din propriul sens echivaleaza cu o autodistrugere.
Astfel, e banal ce spun, insa trebuie sa continuam. A te opri din lupta, a te pune in fund inseamna a te lasa prada unei gauri negre interioare care absoarbe orice energie vitala, orice iluzie ca tot ce e in jurul nostru poate insemna ceva.

Nu pot sti cata disperare existentiala se ascunde sub chipul unei femei aranjate, la fel cum putini stiu cat efort se poate depune pentru a pastra niste aparente, pentru a inventa niste masti, pentru a modifica niste esente. Insa stim bine cat efort depun unii oameni pentru a fi normali, pentru a-si permite aparenta unei normalitati care emana sens in jur.

Nu ne putem imagina un nimic (caci nici lumina nu poate scapa unei gravitatii uriase) care absoarbe materie, la fel cum nu ne putem imagina lipsa de sens a propriei vieti, la fel cum nu putem abdica la procesul de in-mascare si de-mascare a camuflajului numit viata decat cu pretul unei operatii estetice numite moarte.

Despre procesul in care moartea se amesteca in procesele vitale si despre neantul care pandeste orice rateu al sensului au scris altii mai inspirati ca mine, insa nu pot sa nu-mi observ mie insumi dorinta de-a semnifica in permanenta locul geometric afectiv ocupat in acest univers.