Joseph Anton (Conrad și Cehov) nu este un pseudonim. E un nume de cod pe care Salman Rushdie și l-a ales în acel deceniu după fatwa, în acei ani în care a stat ascuns și a fost păzit de unități speciale ale Poliției Britanice.

Aşteptam o altă greutate de la povestea celor 10 ani în urma fatwei, dar am găsit doar pagini clare, istețe și pline de umor. Cartea are 700 de pagini, dar se citește dintr-o suflare (mi-a luat două zile).

Dincolo de grija pentru imaginea proprie care este inevitabilă în paginile unor memorii, cartea – în mare parte – nu este decât un exercițiu de PR bine scris. Anecdote, referințe culturale, name dropping, răzbunări, răfuieli, bătăi pe umăr – le găsești pe toate înfășurate în jurul unui ego pe care autorul nu și-l poate ascunde nici atunci când povestește cum își ajuta soțiile – cu generozitate, fără știrea lor – să-și găsească diferite joburi, nici atunci când ironia fină – witty – mușcă din politicieni, scriitori, editori și foste soții. Nici atunci – mai ales – când se așază alături de Dostoievski, Joyce sau Nabokov.

Aveam alte aşteptări pentru că subiectul – statutul artei, problema discursului liber și a fundamentalismului religios – depăşeşte propriu-zis “cazul Salman Rushdie”. Autorul, în schimb, cizelându-se în fața posterității la umbra unei smerenii care se linge pe bot, nu s-a ridicat la înălţimea propriului caz.

Un alt aspect ciudat al cărții este folosirea persoanei a III-a cu referire la propria persoană. Înțelegi că este un exerciţiu al distanţării faţă de o perioadă dureroasă şi un artificiu stilistic pentru conturarea personajului “Joseph Anton”, dar nu înțelegi de ce rezultatul final este atât de stângaci și artificial. Frazele sună de parcă au fost scrise la persoana I și apoi printr-un simplu Find and Replace pronumele au fost înlocuite. Pe alocuri, pentru că personajele (e mult spus, sunt doar niște nume aruncate) apar ca în ringul unui circ, nu înțelegi despre cine e vorba de fapt.

M-am apropiat de această carte pe calea unei curiozități despre un caz celebru, motivat de reputația romancierului Rushdie și încurajat de recenziile favorabile.
Cu timpul, când e vorba de unele recenzii, te prinzi. Cele mai bune le găsești pe bloguri și în comentariile userilor de pe amazon. În mare parte, NY Times sau The Guardian sunt simple mașinării de PR cultural care rumegă produse editoriale pe bandă rulantă atunci când nu plătesc simple polițe, favori și datorii.
Am căutat o recenzie “pe bune” despre romanul 1Q84 și n-am reușit să găsesc. Adică, o recenzie în care criticul se ia la trântă cu cartea și riscă o interpretare, nu doar mestecă pe fugă pentru a o prezenta de la nivelul unui comunicat de presă de tipul “e vorba despre asta și asta”.

În cazul cărții de față, în multitudinea de recenzii rezumative și cu aer de întâmpinare entuziastă, am reușit totuși să găsesc o cronică pe bune: dură (poate prea dură) și la obiect. Uite elefantul din mijlocul camerei. Recenzia lui Zoë Heller (Notes on a Scandal) s-a luat la trântă, a aruncat securea (cu exagerările de rigoare) și a fost nominalizată la categoria (nu ştiu dacă e doar o expresie sau există nişte festivităţi de premiere pe undeva) “hatchet-job review”.

Un aspect din această carte la care am rezonat personal a fost problema prieteniei (“punctul de legătură între viața eului și viața colectivă”, vorba lui Fuentes). Când totul se scufundă în jurul tău, când Istoria intră cu bocancii în viața ta, prietenii devin o vestă de salvare care te menține la suprafață. Unul din meritele acestor memorii – involuntare sau nu – valoarea existenţială a prieteniei care iese la suprafaţă dincolo de înţepăturile şi poliţele plătite “duşmanilor”.

Închei cu citat dintr-o cronică – să zicem trolling – de pe amazon:

“To me this book gave the idea that Salman Rushdie became a defender of free speech completely by accident, but the person behind the role is, after all, quite small.”