Cuvintele sunt un mod de a îmblânzi realitatea și de a o stăpâni. Ca și în cazul incantațiilor magice sau a ședințelor de exorcizare, cuvintele sunt veritabile declarații de putere. Cu ajutorul lor, poți chema spirite, poți alunga demoni, poți stăpâni procese. Cuvintele sunt o treabă serioasă și gravă, nu te poți juca cu ele fără anumite consecințe.

Într-una din serile trecute, un tip s-a dat jos din mașină, s-a apropiat de chioșcul din stație și a spus:
“Săru’ mâna, vreau patru beri Ursuleț și un Marlboro roșu scurt”
Ce chestie, mi-am spus. Mi-a luat jumătate de secundă să realizez codul folosit: o bere Ursuleț este tot una cu o bere Ursus. Este un semn de maturitate să folosești un diminutiv în locul cuvântului obișnuit, este o dovada cunoașterii realității specifică oamenilor maturi. Știi cuvântul, dar îți permiți să sugerezi altul în locul celui obișnuit. Îți iei libertatea să folosești varianta diminutivă. E un fel de cod al celor maturi și un mod de a stabili o comuniune: receptorul trebuie să fie și el, la rândul lui, un om matur. Trebuie să înțeleagă trimiterea pe care o face diminutivul și trebuie să accepte regulile jocului.

Interpretarea mea este că folosirea diminutivelor este o declarație de maturitate în interiorul căreia poți sugera (în loc să arați în mod direct), poți face o aluzie sau o ironie, poți face referire la un cod specific anumitor grupuri.
Diminutivul – ales în mod deliberat – este o treabă a maturității. Copiii nu folosesc diminutivele decât pentru a indica în mod direct ceea ce doresc să spună. Un adult își permite luxul de a sugera și de a face o aluzie cu ajutorul unui diminutiv. În acest mod, el arată că știe: și cuvântul original, și realitatea îmblânzită la care se referă. Mai mult decât atât, în acest joc al maturității, folosirea unui diminutiv este un semn de respect pentru partenerul de discuție. Folosind un diminutiv, arați că ai încredere că celălalt va înțelege aluzia, că face parte și el din cercul oamenilor maturi cu care îți poți permite să nu fii direct și explicit, cum ești de regulă cu un copil.

Prin urmare, a folosi un diminutiv în locul cuvântului obișnuit este un apanaj al maturității. Transmite celorlalți că stăpânești și cunoști realitatea atât de bine încât îți permiți libertatea de a sugera, de a fi ironic și de a fi aluziv.  Arată că ești atât de familiarizat cu lucrurile încât ai puterea să le reinventezi. Când chelnerii folosesc pâinică și ciorbică transmit mesajul că sunt atât de familiarizați cu această realitate încât își permit luxul de a o reinventa. Mai mult, transmit încrederea în maturitatea clientului care înțelege și acceptă noul cod de a vorbi.
Când un șofer spune mașinuță în loc de mașină transmite experiența sa vastă într-un domeniu atât de familiar încât, parcă pentru a scăpa de plictiseală și repetiție, își permite luxul de a reinventa și a reîmblânzi lumea automobilistică în cheie proprie.

Ipoteza mea este că folosirea diminutivelor ca declarație de maturitate este un simptom al unei lumi care se schimbă atât de repede încât problema competenței – cel puțin la nivel declarativ – a devenit una principală. În această lume schimbătoare, într-o cultură care împrumută atât de multe modele din afara ei, şmecherii sunt cei care se adaptează repede, care ajung să cunoască noile realități și transmit celor din jur această cunoaștere – ca o declarație de putere – prin folosirea diminutivelor.

Fraierii nu folosesc diminutivele. Ei abia stăpânesc realitatea pe care încă trebuie să o învețe din mers. În schimb, şmecherii – cei care știu cum stau treburile – au învățat deja noile realități și transmit celorlalți că au terminat procesul de adaptare și cunoaștere. Aceștia folosesc diminutivele ca o declarație de putere, ca un semn de maturitate și de șmecherie, la fel cum ocnașii și pungașii își aveau propriul lor argou care constituia atât un ritual de inițiere, cât şi unul de diferențiere.

Familiaritatea cu lumea și cu lucrurile pe care folosirea diminutivelor o implică constituie de asemenea un ritual de auto-liniștire. Este un fel de a spune: “Știu, slavă Domnului, cum stau lucrurile. Uite, am reușit să mă familiarizez cu noile realități încât am ajuns să le îmblânzesc.

Cel care a cerut la chioșc patru beri Ursuleț a arătat vânzătoarei – și celor din jur – cât de familiar este cu realitatea de a bea o bere și cât de bine stăpânește ritualul de a o cumpăra. Nu a cerut bere ca ultimul adolescent, indicând în mod direct ceea ce dorea să cumpere. Nu. A dorit să transmită modul lejer cu care care poate naviga printr-un fragment de realitate. Este un om matur, la urma urmei.

Este totuși o maturitate nesigură, de vreme ce este declarativă și are nevoie de recunoașterea celuilalt. Mai mult, folosirea unui diminutiv obligă pe celălalt la o familiaritate și la o complicitate care ar trebui să legitimeze acest tip de discurs.

Când tu folosești un diminutiv, eu trebuie să mă prefac că înțeleg pentru a arăta la rândul meu că fac parte din lumea celor maturi și șmecheri care se folosesc cu dezinvoltură de familiarități, aluzii și mici ironii. Dacă nu înțeleg și fac imprudența să întreb “adică? ce ai vrut să spui?”, arăt cât de imatur sunt și cât de serios sunt ancorat în procesul de învățare a noilor realități pe care, uite, ceilalți, deja le stăpânesc și au trecut la următorul nivel unde se pot juca, pot face aluzii, trimiteri și glume.

Folosirea diminutivelor este un alint lingvistic (baby talk) care ascunde complexe specifice în care se regăsesc dorința de a arăta atât maturitatea unui individ sau a unei culturi, nevoia de a îmblânzi – prin depreciere ironică și atenuare – o realitate percepută ca fiind traumatizantă (pentru că e schimbătoare, pentru că vine din altă parte). Cu alte cuvinte, diminutivul este o declarație de putere (accentul cade pe “declarație”) doar în condițiile unei realități ostile care trebuie îmblânzită.

În sfârșit, ca niște trimiteri anecdotice, Ion Heliade-Rădulescu credea că folosirea diminutivelor în mod excesiv indică o stare de umilință specifică popoarelor subjugate, iar Titu Maiorescu vedea fenomenul ca o decadență lingvistică cu accente efeminate, orientale și țigănești.