Erau ani în adolescenţă în care nu lăsam să treacă o primăvară fără să nu recitesc Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade. Mi se părea un roman total, le avea pe toate, iar personajul principal – Ştefan Viziru – părea că ştia foarte multe lucruri despre mine însumi.

Recent, am primit volumul editat de Jurnalul Naţional şi din când în când îl mai răsfoiesc. Este o re-editare inspirată și m-am bucurat că au păstrat ghilimele în loc de dialog ca în prima ediţie de la Biblioteca pentru toţi.

Am scos mai jos câteva fragmente din discuţia purtată de Stefan Viziru într-un adăpost anti-aerian în timpul bombardamentelor germane din toamna anului 1940 în Londra.
Sunt câteva fragmente în care mă regăsesc și acum, îmi par extrem de actuale și cred că exprimă starea de fapt în care ne găsim mulți dintre noi.

„D-ta ce faci, cum te-ai organizat?” îl întrebase ministrul întâlnindu-l ultima oară. “Îmi apăr libertățile esențiale, răspunse el zâmbind. Îmi păstrez o parte din timp numai pentru mine singur…” “Nu, îl întrerupse ministrul, te întrebam de altceva: cum te-ai organizat în eventualitatea invaziei, a bombardamentelor masive… Râmâi la Londra?” “La asta încercam şi eu să răspund. Pentru orice eventualitate, mi-am organizat astfel programul încât să-mi păstrez numai pentru mine singur câteva ore pe zi. În acele ore nu am niciun contact cu evenimentele. Nu ascult radio, nu citesc ziarele. Orice s-ar întâmpla, în fragmentul acela de Timp pe care-l smulg din istorie şi-l păstrez numai pentru mine, niciun eveniment nu mă poate ajunge.

„…Încerc să-mi apăr libertățile esențiale. Dacă într-un asemenea ceas România ar fi invadată sau, ferească Dumnezeu, s-ar întâmpla o altă catastrofă, de alt ordin, eu voi afla printre cei din urmă aceste tragedii. Ceasurile acestea anistorice îmi îngăduie să suport, în restul timpului, teroarea istoriei. În cele din urmă teroarea mă ajunge și pe mine; dar am satisfacţie de a fi rămas câteva ceasuri liber; am satisfacția de a nu fi integrat evenimentelor în chip automat, ca un sclav care se mișcă și se odihnește la ordinul stăpânului…”

„Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare din noi, ca ființe umane, dar este, în cele din urmă, sterilă. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit…”

„Nu este exact un turn de fildeş, pentru că nu fug de realitatea istorică. Îmi apăr doar libertatea de a mă smulge din când în când din acestă realitatea istorică pentru a regăsi o realitate mai esenţială: poezia, mistica, filozofie, iubirea…”

“Uitaţi, doamnă, vorbi blând Ştefan. Astăzi, bunăoară, mi-am luat cu mine un poet. Scoase cu atenţie din buzunarul hainei un mic volum legat în piele. „Sonetele lui Shakespeare, le arătă el. Dacă se dă alarma și mă aflu într-un metrou sau într-un adăpost, încep să citesc. Refuz, astfel, să fiu prezent la un foarte mărun eveniment istoric. Citind pe Shakespeare, mă smulg clipei de față, clipei care era menită să mă confiște, să mă terorizeze… Iar dacă în acel moment cade o bombă și mă omoară, mă omoară, cum vă spuneam, ca un om liber – iar nu ca un sclav; căci mă omoară cu mintea fermecată de geniul unui poet, iar nu cu mintea unui om care se întreabă dacă avioanele s-au îndepărtat sau nu de adăpostul lui…”

Dacă înlocuiești bombardamentele cu criza, obții același efect, iar ideea rămâne în picioare.
De asemenea, incredibil de actuală mi s-a părut imaginea cititului în metrou în timpul alarmei, iar dacă punem la socoteală că acum trăim într-o țară alarmată, avem același tablou.