Vineri dupa-amiaza. Am ajuns acasa rupt de oboseala, am facut un dus, am tras jaluzelele, am dat drumul la Fight Club si m-am intins in pat. Cred ca e a 30-a oara cand il vad si mi se pare mereu revigorant, proaspat si ii descopar de fiecare data sensuri noi.

“Ce set de farfurii ma defineste ca persoana?”

Dupa jumatate de ora am adormit, trezindu-ma la anumite intervale, auzind replici din film ce se deferlau in memorie ca niste mandale sonore. Pana undeva aproape de miezul noptii cred ca a curs film de cateva ori cu sonorul usor tare. Acest film ma face sa ma simt acasa in mine insumi. Imi legitimeaza incompletitudinea de manifestare sociala a personalitatii mele, ma invata sa-mi potentez spiritual durerile si multe altele.
Un lucru interesant se intampla cu durerea, mai precis cu gestionarea ei. In mod primordial-religios, durerea este o incercarea initiatica din partea zeilor, crestinismul a facut-o mantuitoare (pastrandu-i structura initiatica), modernitatea i-a pierdut sensul, apoi a refugiat-o in subteranele psihicului (psihanaliza), per total, s-a incercat evitarea ei (de vreme ce e lipsita de sens). Durerea a ramas apanajul unei boeme marginale si victimizatoare, in sens filozofic, a ramas o structura inerenta a conditiei umane, iar in mod cotidian, durerea este un element incomunicabil si difuz, ce razbate cu accente doar in anumite cazuri (moarte, despartire, esec, ranire etc.)

 Durerea a ramas apanajul unei boeme marginale si victimizatoare, in sens filozofic, a ramas o structura inerenta a conditiei umane, iar in mod cotidian, durerea este un element incomunicabil si difuz, ce razbate cu accente doar in anumite cazuri (moarte, despartire, esec, ranire etc.)Pe o frecventa masculina, cand subteranele nu sunt bine gestionate, apare cancerul testicular. Care cancer este o trasatura a epocii industriale (o teorie interesanta mula fiecare epoca pe o boala caracteristica ei, sifilisul apartinea barocului, ftizia era specifica romantismului etc.), epoca industriala ce ne regleaza masculinitatea pe frecvente agresive. Agresivitatea este o constanta ce devine agresiva cand nu mai este ritual (cand nu mai are sens). Daca demitizezi lipsa de sens a agresivitatii, obtii pasiunea concretului din Fight Club. Ideea nu este sa te bati, ideea este cautarea caii cele mai concrete catre Celalalt. Daca tot ne-am pierdut in hermeneutica aproprierii Celuilalt, iar singura cale concreta este atingerea pura, then… you have to fight. Adica trebuie sa dai sens lipsei de sens (sa semnificam absurdul, care este de fapt o pierdere. Lacrimile imprimante pe tricoul lui Bob au sensul unui chip uman. O masca de lacrimi. Caci, daca o civilizatie falic-industriala a izgonit lacrimile inspre frecventa feminina, mantuirea masculina catre totalitate trebuie sa inceapa tot cu lacrimi.

M-am trezit mult dupa miezul noptii, undeva intr-o sticla mai avea cateva gaturi de bere, mi-am luat castile si-am iesit pe balcon la o tigara. Intr-o noapte semi-racoroasa de septembrie nu poti sa te gandesti ca vara a trecut, ca a fost o vara in care nu ai avut timp sa te gandesti ca e vara, in care ai lucrat incontinuu si, daca tragi linie, e totusi bine.

Si totusi Fight Club tinde sa devina desuet in masura in care lumea in care traim nu va mai fi setata in al doilea val (cel industrial). Si totusi, ideea frumoasa ramane, cand te doare bine, iti creste forta de-a cautat comuniunea cu ceilalti si de a-ti risca increderea.
Probabil suntem pe valul unei generatii in care a fi om devine un sport extrem, iar supravietuirea va fi opusa sedentarismului.