În Damned – un roman scris din perspectiva unei fete de 13 ani – una dintre ideile cu care rămâi la finalul cărții este următoarea:

În Hell, it’s our attachement to a fixed identity that torture us.

Chuck Palahniuk a scris acest roman în timp ce mama lui se stingea de o boală incurabilă. Într-un interviu, spune că s-a documentat citind multe cărți de demonologie arătându-i uneori mamei sale aflate în pat, poze cu tot felul de îngeri căzuți și demoni din diferite tradiții religioase.

Romanul care a rezultat din acest experiențe este un Inferno burlesc prin lentila căruia autorul critică atât ostracizarea morții din societatea contemporană, cât și fenomenul prin care moartea se întoarce, camuflată, în rândul aceleiași societăți.

Romanul e fascinant din multe puncte de vedere și are destule scene memorabile (unii sunt condamnați pentru veșnicie să lucreze în telemarketing, sunând oamenii vii pentru a face studii de piață), iar iadul e plin de reguli ridicole (dacă claxonezi mai mult de 500 de ori într-o viață, ajungi în iad; dacă arunci mai mult de 200 de mucuri de țigari pe jos, ajungi în iad), dar nu despre roman vreau să discut aici, ci despre câteva idei.

Toată literatura de self-help se bazează pe o singură idee: oamenii se pot schimba. Mai mult decât atât, urmând anumite tehnici, oamenii își pot schimba identitatea. Nu e sigur care e ordinea secvenței, dar pentru a-ți schimba viața, trebuie să îți schimbi identitatea.

În tradiția indiană (Samkhya, Yoga, Buddhism), identitatea este deconstruită până în punctul în care trebuie să scapi de ea pentru a ajunge la Iluminare.
Ideea indiană de salvare trece prin distrugerea personalității iluzorii pentru a accede la o nouă identitate spirituală (Yoga) sau la un fel de non-identitate (Buddhism, de vreme ce nu există un Sine).

Oricât de diferite ar fi, tradițiile indiene sunt de acord asupra unei singure idei: identitatea (eul fiecăruia) este rezultatul unei iluzii (create de maya).
Dacă traduci această idee în limbajul psihologiei actuale, rezultatul ar fi următorul:  suntem ceea ce suntem pentru că ne spunem anumite povești. Unele preluate din mediul nostru cultural, altele inventate de noi înșine.

Schimbarea se produce când renunțăm la aceste povești care ne conturează identitatea actuală.
Practic, schimbarea are loc când un set de povești este înlocuit cu un alt set de povești. Nu mă refer neapărat la poveștile dominante, cât mai ales acele povești pe care ni le spunem nouă înșine în mod constant.
Rezultatul acestor narațiuni este identitatea proprie.

Orice carte de self-help te învață următorul truc: atunci când ți se întâmplă ceva, schimbă povestea pe care ți-o spui ție însuți. Când ești respins, când când te desparți de persoana iubită, când pierzi un loc de muncă,
Dacă aceste situații îți transmit anumite povești (oamenii sunt răi, nu meriți să fii iubit, ești incompetent), dacă vrei să-ți fie bine, schimbă poveștile, semnifică într-un alt mod ceea ce trăiești.

Cu alte cuvinte, îndemnul motivațional conține ideea că trebuie să ne schimbăm poveștile pe care ni le spunem. De la a privi partea plină a paharului, de la un sut în fund e de fapt un pas înainte, până la orice criză e o oportunitate.
La naiba, până și agenții de vânzări sunt învățati să privească respingerile ca pe niște prilejuri de a-și îmbunătăți abilitățile.

La finalul articolului, după acest talmeș balmes de idei luate din tot felul de tradiții indiene sau contemporane, trebuie să recunosc că am mințit. Ideea cu care rămâi – mai bine spus, ideea cu care am rămas eu – în urma lecturii cărții Damned este alta.

Este replica pe care Madison Spencer, fetița de 13 ani, o spune spre finalul romanului:

I am no single narrative.

Despre câte povești se pot crea pornind de la această idee voi încerca să scriu într-un articol viitor.