La 22 de ani, în vara lui 1929, pe căldurile cumplite din Calcutta, Mircea scria la al doilea său roman, Isabel şi apele diavolului. Mai târziu, în Memorii, mărturisea că începuse să scrie la Isabel pentru a se apăra de fascinația Indiei care risca să îi dizolve personalitatea. A visa cu ochii deschişi scriind în limba română un scurt roman era cea mai bună apărare, cea mai bună rezistenţă în faţa unor ispite care puteau să-l piardă.

În România acestor luni, ar trebui să ne apărăm scriind romane în limba germană.

Nu À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii? este întrebarea. Ai plecat c-ai plecat, altfel Paradisul originar poate să fie şi burta mamei din care am ieşit. De ce am părăsit un loc călduţ unde aveam de toate pentru a ne naşte într-o lume ciudată rupându-ne de orice Paradis.

Am găsit această teorie la un evoluţionist american: nostalgia Paradisului vine din amintirea primelor nouă luni, iar izgonirea lui Adam din Rai ar fi tocmai naşterea sa cu adevărat.
Nu te naşti decât după ce pleci.

Întrebarea mea este À quoi bon revenir à Coasta Boacii? De ce să nu lăsăm intactă memoria copilăriei, de ce să nu cinstim acele amintiri care acum ne ghidează paşii vieţii adulte? Întorcându-te de unde ai plecat regăseşti totul schimbat, asişti neputincios la trecerea timpului şi te privezi de hrana unor mituri care ţi-au conturat primii ani din viaţă.