Mă uit în jur și observ că oamenii se pricep mai bine – au multă experienţă în această direcţie – să descurajeze, să dea peste mână, să taie aripi, să taxeze, să penalizeze şi să arate isteric că nu se poate. E nevoie de o artă – calmă şi deschisă – a încurajării. A copiilor, a părinților, a iubiților, a prietenilor, a celor care riscă, a celor care fac un pas în față, a celor care fac lucrurile altfel şi a celor care sunt diferiţi.

Spun o idee de proiect unui prieten.
“Da, bună idee, m-aș băga și eu” îmi zice.
Ce a urmat după această replică politicoasă sau nu, bine intenționată sau nu? Un șir de argumente – unele destul de logice – pentru care ideea nu poate fi pusă în aplicare.

Altă întâmplare. Un alt prieten dă exemplu de un proiect prin care se pot face bani frumoși. Ce fac ceilalți? Sar cu argumente pentru care nu e ușor să faci bani în modul acesta. E riscant, e stresant, trebuie să alergi în stânga și în dreapta, trebuie să faci aia și aialaltă. Proiectul e o idee proastă: nu conține nicio modalitate ușoară să faci bani. Bani mulți, fără bătăi de cap și peste noapte dacă se poate, mâine vreau să plec deja în vacanță.
Concluzia:
“Nu mai veni cu din astea, nu e atât de simplu pe cât crezi!”

Sunt două situații în care arta realistă a descurajării funcționează perfect. Alături de prieteni vechi, alături de prieteni inteligenți.

Nu-mi fac iluzii. Nu suntem copii. Dacă ai o idee la care vibrezi și pentru care merită să te lupți, o faci până la urmă. Nu te așezi în fund așteptând încurajările celorlalți. Te zbați, mai bați la alte uși, cauți înțelegere la alți prieteni, ceri ajutorul celor care au resursele să te ajute și să te consilieze.

Când a pornit proiectul bookblog.ro, Andrei Roșca a primit zeci de argumente – unele chiar pertinente și bine intenționate – pentru care un blog cu recenzii de cărți n-o să meargă. Nu merită efortul, e greu să formezi o echipă, e o nișă unde nu sunt bani, nu vei reuși să monetizezi, nu vei reuși să găsești un investitor.
Ce-a făcut Andrei? S-a oprit aici? Nu, he did it anyway și apoi și-a găsit toate încurajările de care avea nevoie.

Nu suntem copii, dar avem nevoie de încurajări. Sau poate că suntem copii și tocmai din acest motiv avem nevoie de încurajări. Piața e plină de oameni descurajați sau în curs de a fi descurajați. Oameni inteligenți, cu diplomele la ei, oameni cu potențial, femei care abia așteaptă să înflorească, nebuni care visează să încerce, să experimenteze, să dea greș și apoi să o ia de la capăt.

Ne mirăm că pe scena politică se perindă aceiași oameni, dar nu încurajăm figurile noi.
Ne mirăm că puțini ies în stradă, dar nu-i încurajăm pe cei care ies.
Ne mirăm că avem profesori șpăgari, dar nu-i încurajăm acei dascăli de care copiii noștri au nevoie.
Ne mirăm că pleacă tineri talentați, dar nu-i încurajăm să rămână.

Este atâta atenție asupra celor care calcă strâmb încât nu-i vede nimeni pe cei pe care merg drept.

Așteptăm un tipping point, o masă critică, o mișcare, un lider care să producă o schimbare, dar nu încurajăm micile schimbări din jurul nostru. Micile gesturi care produc efecte mari, pe care le ignorăm atunci când nu le sufocăm.

Cautăm numai ferestre sparte și uităm de acele ferestre care abia acum se construiesc peste tot în jurul nostru. Un prieten s-a apucat de alergat. Un altul a început să mânănce mai sănătos. Altul a început să citească. CIneva la 30 de ani a început o nouă facultate. CIneva își dă demisia pentru a-și urma pasiunea. Altcineva a renunțat la o relație care îi făcea rău. O mamă s-a apucat să învețe engleza la 45 de ani. Un tată a început să caute cărți prin anticariate. O funcționară care zâmbește și e amabilă. CIneva îți ține ușa la lift. CIneva se gândește să se apuce de voluntariat.

Sunt gesturi mici care merită mulțumiri, sunt oameni care merită încurajări. Nu argumente că e prea târziu, că degeaba te-ai apucat acum, să nu vei schimba nimic, că e inutil, că nu are sens, că e ridicol, că ceilalți te vor privi ciudat, că mai bine stai în banca ta.

Ar fi bună o firmă formată din descurajatori de serviciu. Te simţi prea bine într-o zi şi ţi-e teamă că euforia te poate duce să faci tot felul de prostii, suni la firmă:
“Bună ziua. Aş vrea să încerc ceva nou şi mi-e teamă să nu greşesc. Vreau să mă descurajaţi”
Sună hilar, dar e o piaţă imensă aici. Găseşti peste tot descurajatori, nu mai trebuie să înveţi pe nimeni, nu mai trebuie să faci niciun training. Ai deja angajaţi gata formaţi, cu o vastă experienţă.

Desigur, e o iluzie, este atât de mare piaţa, sunt atât de mulţi oameni care descurajează pe gratis încât e greu să scoţi un model de business de aici.
E atât de mare cererea încât oamenii stau la coadă să se ofere, să facă voluntariat, să descurajeze din pasiune.

E o pasiune, e o datorie pe care unii o simt. Trebuie să descurajeze. Din frică, din prudenţă, din iubire prost plasată. Pentru toţi aceştia, s-a inventat o vorbă:
“Fuck ’em.” Shortest prayer in the world.

Este nevoie de o artă a încurajării ca de aer.
Pentru că se îndrăzneşte prea puţin şi pentru că se iese rar din rând.
Pentru că iubeşti, pentru că oameni, pentru că aripi.