Stăteam pe podium și gândeam cu voce tare:
“Băi, e bine să câștigi!”
E acel sentiment care nu îți spune că ești mai bun decât ceilalți. E acel sentiment care îți spune că ești mai bun decât versiunea proprie pe care ți-o asumai ca fiind tu însuți înainte de a câștiga.

Nu știu dacă are prea mult sens ceea ce spun, dar atunci, pe podium, observam cu stupoare că te simți al naibii de bine atunci când câștigi. Ceva. Orice.

Era o banală competiție la karting. Mai mulți bloggeri fuseseră invitați la acest eveniment de către agenția Spada și unul dintre clienți, Altalingua (o firmă specializată în traduceri tehnice –  a scris Radu mai multe). Să cunoaștem clientul, să stăm de vorbă și, pe lângă toate acestea, să ne întrecem cu karturile.

O tură de încălzire, două etape de calificări și finala. În finală, unde am rămas doar cinci dintre noi, nici nu am avut timp să gândesc. Mă dureau îngrozitor mâinile, mă simțeam amețit și abia așteptam să se termine totul.
După problele de calificări unde – la relaxare – obținusem timpi buni, acum – în finală – chiar îmi doream să câștig.
După o tură de pistă, după a doua și după a treia, intri pe pilot automat, memoria corpului și memoria tuturor curbelor.
Ultimul tur și apare steagul șah care ne trimite la standuri.

Pe podium, răsucind pe toate părțile șampania primită (de parcă ar fi avut un mesaj secret), nu mă puteam opri să nu gândesc cu voce tare:
“E bine să câștigi. Știu, am mai spus asta o dată, dar chiar e bine.”

Update: Andrei a privit altfel lucrurile.