Statistic, media de varsta la care se casatoresc saracii (cei cu mijloace financiare precare) este cu mult mai mica decat cea la care se casatoresc bogatii (clasele instarite). In Europa secolului XVIII diferentele erau de la 17-18 ani in randul populatiilor rurale la 26-28 in cadrul nobilimii.
La prima impresie este paradoxal ca oamenii cu venituri mici au probabilitatea sa se casatoreasca mai repede decat cineva care are la dispozitie o avere mare. In Europa secolelor trecute (de unde mi-am luat datele de mai sus) presiunea sociala catre amanarea varstei casatoriei era vizibil mai mare in cazul paturilor instarite.
Daca prin zestrea unui lot de pamant un taran liber isi marita foarte repede fata, daca un tanar taran de 20-21 de ani isi putea intemeia cu usurinta o familie sustinand-o putin deasupra nivelului subzistentei, in cazul claselor sociale instarite, casatoria era o decizie care se lua in urma multor calcule si deliberari.
Transmiterea patrimoniului era o decizie sociala in cadrul careia clasele instarite cheltuiau multa energie. Presiunea sociala asupra copiilor bogati era si este mai mare decat in cazul celor saraci. Daca sunt conte sau bancher sau negustor etc. si am o avere imensa, cu siguranta voi fi foarte atent cu cine va trebui sa se marite propria fiica sau propriul baiat (care ma vor mosteni).
Exista un indice statistic care explica in mod cert legatura intre media varstei de casatorie, numarul de copiii si natalitate. Cu siguranta, daca intr-o anumita comunitate media de varsta la casatorie este mica, familiile cu multi copii vor fi mai numeroase, iar sporul de populatie al respectivei comunitati va fi mai mare decat in cazul altei comunitati in care media de varsta la casatorie este mai ridicata.
Clasele sociale in care transmiterea patrimoniului material nu este o problema “urgenta” au un spor de natalitate mai mare. Abrupt spus, saracii se inmultesc mai repede decat bogatii. Clasele instatire lasa un urma nu doar averi imense, ci si un capital simbolic in care privilegiile, influentele si reputatiile se imbina in mod inevitabil.
Randurile de mai sus sunt doar desfasurarea banala a unor statistici si idei gasite intr-o carte de istorie si m-am aplecat asupra lor pentru ca aura lor le-am intalnit in jurul meu in timpurile in care traim. Nu este un mister ca Europa civilizata este in declin demografic de aproximativ un secol, nu este ceva de mirare sa te uiti pe o harta demografica a lumii si sa observi de natalitatea cea mai ridicata se afla in zone geografice unde indicii clasici ai bunastarii sunt extrem de scazuti.
Daca inainte problema era cum sa transmiti in mod util privilegiile dobandite si mostenine la randul lor, acum problema ar fi cum sa obtii acele privilegii. Daca marile averi contemporane sunt self made (nu sunt mostenite), este evident ca accentul s-a mutat de la transmiterea privilegiilor la obtinerea acestora. Abia o data obtinute acestea, apare problema transmiterii si mostenirii lor.
O statistica spune ca pana in 2050 25% din marile averi din SUA vor fi transmise catre progeniturile actuale. Acea lume inchisa si extrem de instarita (Richistan a denumit-o un jurnalist) a inceput sa-si seteze propriile mecanisme de siguranta. S-au infiintat colegii private de consultanta financiara unde baizadelele vor fi consiliate si ajutate sa se descurce in mod inspirat cu o asemenea infuzie de capital.
In cadrul actual al societatii romanesti, m-am izbit mai des de realitatea transmiterii privilegiilor decat de dorinta de a le dobandi prin mijloace proprii. Un fost cadru instarit isi va angaja copilul undeva, il va casatori cu cineva si va fi foarte zgarcit cu posibilitatea pierderii privilegiilor sale. M-am izbit mai mult de afaceristi, de oameni instariti care erau prea prosti ca sa nu fi fost fiul cuiva.
Am pornit de la o realitate statistica din geografia populatiilor, am trecut prin Richistan si-am ajuns la o realitate romaneasca, insa pe mine ma intereseaza la modul general modalitatile de presiune prin care grupurile, comunitatile isi mentin si-si transmit privilegiile (acele elementele de identitate). Caci modul in care ma transmit pe mine, spune multe lucruri despre mine si despre comunitatea simbolica din care fac parte.
honey, 25% e mai mult decat suficient for all those spoiled bastards. noi nu primim nimic [and i should know best :))]. avem insa avantajul ca we don’t give a rat’s ass… statistic. :))
Exista un sat cu romani din afara granitelor Romaniei, unde cred ca se regasesc cel mai bine obiceiurile gospodarilor din secolul XVIII.
Acolo aceste statistici prezinta o particularitate si mai interesanta:
Baietii de 27-28 de ani se casatoresc cu fete de 17-18 ani.
….Tu d c nu te casatoresti?..bine arati…vezi , autoportret……istet esti…vezi…http://adrian.filozofie.ro….izvor de inspiratie, cat cuprinde…vezi, Foto: Bobby Voicu…..vanjos esti…vezi, Foto: Vlad…cel putin 2 puturi petroliere dezafectate in spatele casei, la moinesti, ai…asteptam provincia !!!….. >:D
grey, 25% din toate averile mari in totalitate, undele sunt in curs de transmitere, altele se vor transmite dupa acea data.
oare de ce muncitorii unei fabrici au in medie mai multi copii decat managerii aceleiasi fabrici?
mihai, relicve sociologice de genul acesta sunt des intalnite si constituie un material bun de studiu
gygyk, ai nota patru pe azi
Adrian, cred ca problema “transmiterii” ramane aceeasi indiferent de clasa sociala. Am observat asta printre muncitorii din constructii (de ex). Daca au un job pe care ei il considera bun, vor incerca din rasputeri sa-si aduca copilul/copiii cu forta de munca sa lucreze tot acolo. Am putea spune ca e la fel ca in “grupele mari”.
Cat despre dorinta de dobandi prin forte proprii, ma tem ca in actuala conjunctura romaneasca, 99,99% din romani nu fac decat sa acumuleze pentru mostenitori (cel putin asa se spune declarativ). Vezi discutiile pe tema achizitionarii de apartamente, unde 99,99% din cei care isi doresc cu ardoare acel apartament este “ca sa am ce sa las copilului/copiiilor”. Si aici e un lucru foarte paradoxal si chiar pernicios as spune: am incredere in odrasla, sunt (prea) mandru de ea, dar mai bine ii las eu ceva, de ce sa se chinuie? Iar reactia odraslei este: am deja o casa, de ce sa ma mai chinui sa fac ceva prin forte proprii? E un cerc vicios.
Fluture, mecanisme de “transmitere” exista pe toate etajele sociale, insa doar la clasele instarite devine o problema acuta.
Sa luam muncitorii din constructii care au copii statistic mai multi decat sefii lor si cred ca spera pentru ei la o viata mai buna decat a lor. Nu neaparat prin transmiterea patrimoniului (care oricum este minimal), ci prin accesul la o educatie etc.
Increderea/neincrederea in fortele propriei odrasle merge mana in mana cu conditiile impuse la casatoria sa. Un fiu de doctor va suporta niste presiuni sociale din partea familiei si cunoscutilor daca va dori sa le insoare cu fiica unei croitorese cu care oricum va avea nu multe sanse sa se intalneasca, caci cu o oarecare probabilitate se vor misca pe orbite sociale diferite.
Dincolo de toate, economia merge bine atunci cand averile self made sunt mult mai mari ca pondere decat cele mostenite.
Banul are filozofia lui proprie, care construieste sau transforma structurile mentale esentiale ale omului. Odata asimilata, permite greu schimbari de optica; iar omul conformist si practic nu e dispus sa faca eforturi prea mari. Trebuie sa aibe o educatie, o judecata, o constructie sanatoase, pt. a putea jongla cu toate mecanismele individuale si sociale. Depinde doar de el, daca vrea sa detina controlul calitatii propriei vieti, sau sa se lase controlat de factori externi.
poate ca ar trebui sa luam in calcul si emanciparea (ca spatiu- viata in diverse medii, ca timp – cu praguri -anii 50-60, 80), fertilitatea (dupa o anumita varsta-mai greu), si lucru prea putin bagat in seama- DORINTA efectiva de a procrea, traiectoria aleasa …
interesanti mi se par “bogatii” care isi chinuie putin copiii cu “you have to earn your first penny” si cei care si-i chinuie mai mult si oarecum absurd cu “daca nu te insori cu X te dezmostenesc” 🙂
geni, mama si tata m-au invatat sa gandesc cam ca in comment-ul tau. sa fiu modesta si sa nu cedez “ispitelor” “banului”, sa am controlul calitatii propriei vieti, chiar daca ar insemna sa am un singur rand de haine, dar acestea sa nu fie niciodata murdar sau rupt (mama a avut mult timp o unica nepretuita astfel de rochie).
parte din filozofia asta insa, pe care acum nu o vad chiar total pacatoasa pentru ca are niste beneficii morale total colaterale dar pe care le apreciez enorm, ne tine pe loc si ne face sa ne simtim prost daca suntem bogati, ne face sa ne simtim si mai saraci atunci cand suntem saraci, ne face sa ne cam pizmuim aproapele (inclusiv pe ala bogat “pe merit”), if u know what i mean 😉
banul nu construieste si nu transforma, totul este in noi- noi distrugem, noi construim si noi transformam. el poate fi doar un resort, dar resorturi de acest gen pot fi si multe alte lucruri. lucrurile au valoarea pe care vrem noi sa le-o dam. banii sunt nimic. totul e in noi. nosce te ipsum
vanare de vant… 🙂
Citez din articol: La prima impresie este paradoxal ca oamenii cu venituri mici au probabilitatea sa se casatoreasca mai repede decat cineva care are la dispozitie o avere mare
GRESIT! Asta poate era valabil acum 100 de ani.
In zia de azi daca nu esti baiat de bani gta, poti sa iti iei ado de la casatorie. O simt pe propria piele. La un venit al mamei de 2000 de ron in care mie mi se ofera doar 10 ron/zi nu am nici o prietena pana acum iar colegii mei atat din liceu cat si din facultate care veneau cu 50-200 ron in buzunar in fiecare zi, findca parintii lor castigau in jur de 5000-8000 ron impreuna deci in jur de 2500-4000 fiecare, aveau simpatia tuturor colegelor. Jumatate din colegii mei de liceu au deja prietene stabile, unii s-au casatorit iar altii urmeaza.
Am 23 de ani si nu am nici o prietena, nici ca amica macar!