De ce Vestul deține încă supremașia: și ce ne spune istoria despre viitor, Ian Morris, Editura Polirom, 2012

Mă fascinează întrebarea din titlu pentru că te aruncă într-un spațiu larg de idei situat între teoria supremației predestinate pe termen lung și cea a accidentului pe termen scurt. În plus, creează o perspectivă a locului pe care îl ocupăm noi, românii, și, noi, occidentalii.

Mai mult decât atât, subiectul și-a accentuat actualitatea în ultimul deceniu după 9/11 (locul lumii și culturii musulmane), revenirea economică a Chinei și discuțiile despre declinul american.

Spre deosebire de celelalte idei existente pe piață (Jared Diamond – vezi documentarul, Neil Ferguson – vezi documentarul), cartea lui Ian Morris vine dintr-o zonă multiculturală unde excepționalismul occidental e luat sever la puricat. Fără simpatie și, uneori, de dragul corectitudinii politice, fără imparţialitate.

Istoria pornește în felul următor. Nu a existat nicio diferență notabilă între Vest (înțeles mai mult ca entitate geografică) și Est (Orientul Îndepărtat) până la domesticirea animalelor și invenția agriculturii care au avut loc în Leagănul Civilizației cu până la 2000 de ani mai devreme decât oriunde altundeva. Acest lucru s-a datorat exclusiv geografiei. În zona vestică (~9500 î.e.n) existau mai multe mamifere care puteau fi domesticite și mai multe plante cu valoare nutritivă mai mare decât în zona estică (~7500 î.e.n).

Începând din acest moment, a existat un decalaj între civilizațiile vestice (asirienii, egiptenii, babilonienii, grecii, romanii) și cele estice (chinezii, indienii, japonezii). Această supremație a Vestului a ținut până în secolul II e.n când Imperiul Chinez a început să depășească Imperiul Roman la toate capitolele (cultural, social, economic) și nu a mai fost recâștigată decât la finalul secolului al XVIII-lea, în pragul Revoluției Industriale.

Acest tablou este inedit pentru oricine a fost învățat cu un anumit tip de discurs istoric. Poţi înţelege implozia structurilor sociale după căderea Imperiului Roman, poţi înţelege Evul Mediu Întunecat (când arabii – mult sub chinezi – ofereau lecţii de civilizaţie europenilor), dar ajungi la Renaştere, ajungi în zorii epocii moderne, cu descoperirile geografice şi primele reflexe ştiinţifice şi afli că tot Imperiul Chinez deţinea cele mai avansate instituţii, cea mai mare economie şi cea mai înfloritoare cultură.

La finalul secolului al XVIII-lea, lucrurile s-au schimbat. Vestul se detaşează tehnologic, iar Imperiul Chinez, în criză de soluţii, e plină stagnare. Marea Divergenţă se petrece şi nu există decât un singur centru al lumii: Occidentul (care mai întâi cuprinde Vestul Europei, iar apoi şi America de Nord).

Cartea lui Morris a fost criticată pentru determinismul geografic cu care îşi explică etapele istorice. Dacă prima supremaţie este cauzată de existenţa mai multor specii de mamifere ce putea fi îmblânzite şi apoi vina este a Mării Mediterane (care oferea rute generoase pentru comerţ), a doua supremaţie este vina peninsulelor Europei care le-au permis micilor regate să țină piept posibililor cuceritori, favorizând astfel fragmentarea politică, în timp ce linia de țărm mai rotundă a Chinei a fost mai curând în avantajul conducerii centralizate.

De exemplu, datorită unității politice, împărații chinezi ai secolului al XV-lea au putut interzice călătorii precum cea a lui Zheng.
În schimb, în Europa fragmentată, mai mulți monarhi putea respinge propunerea nebunească a lui Columb, dar acesta putea găsi mereu pe altcineva spre care să se îndrepte.

Acum, problema s-a schimbat. China se ridică, toate previziunile (mă rog, majoritatea lor) ne spun că va depăşi SUA în acest secol şi toţi istoricii se întreabă cum se va realiza acest transfer de putere (în mod paşnic, prin convulsii sau printr-o mare conflagraţie?). Niall Ferguson vorbeşte despre the six killer apps, dar mulţi se întreabă cât timp vom mai deţine aceste avantaje.

Spre onoarea lui Morris, cartea sa nu este, în totalitate, despre determinismul geografic. Elementul “cultural” este introdus în teoria sa atunci când spune că geografia îşi schimbă sensul de la o civilizaţie la alta. La începuturi, avantajos era să trăieşti lângă cursuri de apă şi în zone cu multe mamifere ce putea fi domesticite, apoi era bine să locuieşti în zona cu mult cărbune, iar acum petrolul şi metalele rare indică alte priorităţi.

Sunt două idei și o singură teoremă pe care autorul își sprijină întreaga carte:

1.Grupurile mari de ființe umane, spre deosebire de indivizii umani, sunt în bună măsură la fel.

2.Intelectualii își pun acele întrebări pe care dezvoltarea socială le cere: fiecare perioadă primește teoriile de care are nevoie.

Prin urmare, în orice spaţiu cultural, grupurile de oameni tind să ajungă la aceleaşi soluţii dacă au aceleaşi provocări. În plus, orice act cultural este indisolubil legat de civilizaţia existentă în acel moment (un punct de vedere cu influenţe marxiste, dacă mă întrebaţi).

Teorema lui Morris: “Schimbarea este determinată de oameni leneși, lacomi și temători, care caută un mod mai ușor, mai profitabil și mai sigur pentru a face unele lucruri.”

Un interviu cu autorul: Conversations with History – Ian Morris

La final, un citat:

History is an account, mostly false, of events, mostly unimportant, which are brought about by rulers, mostly knaves, and soldiers, mostly fools. (Ambrose Bierce)