Am descoperit recent Biblioteca de psihologie de la editura Nemira si am cumpărat recent câteva exemplare. Am citit Creierul Pe Cont Propriu, de Cordelia Fine, iar acum o citesc pe aceasta.
Citatele de mai jos le-am scos din prima carte şi pot constitui tot atâtea prilejuri de discuţii (am să povestesc cu altă ocazie de ce am simţit nevoia să inaugurez o categorie de conspecte din cărţi):

Fără puţin optimism delirant, sistemul nostru imunitar începe să se întrebe dacă merită efortul să ne ţină în viaţă.

Creierul vanitos ne scuză greşelile şi eşecurile sau pur şi simplu le rescrie din trecut.

Creierul este atât de vanitos încât crede chiar că literele care apar în numele nostru sunt mai atrăgătoare decât cele care nu apar.

Fără puţin optimism delirant, sistemul nostru imunitar începe să se întrebe dacă merită efortul să ne ţină în viaţă.

Când ne explicăm nouă sau altora de ce lucrurile au mers bine sau prost, preferăm explicaţii care ne pun în cea mai bună lumină posibilă.
Oamenii cred că alţii sunt mai susceptibili la o părere părtinitoare autoprotectoare decât ei înşişi.

pesimism retroactiv = este o strategie folosită de optimişti prin care ne spunem că, privind retrospectiv, şansele ne erau potrivnice, iar eşecul era inevitabil.

Conceptul de sine este, în mod foarte convenabil, glisant.

Din garderoba enormă de evenimente autobiografice bogate şi complicate din viaţa voastră, memoria aduce în atenţie acele amintiri care se potrivesc cel mai bine cu conceptul de sine pe care încercaţi să-l obţineţi.

Suntem mai susceptibili la impresia automăgulitoare că suntem responsabili pentru felul în care se întâmplă lucrurile, dacă rezultatele sunt bune.

Există o categorie de oameni care ajung neobişnuit de aproape de adevăr în legatură cu ei înşişi şi cu lumea. Percepţia lor despre sine este mai echilibrată, asumă mai corect responsabilitatea faţă de succes şi eşec, iar predicţiile lor privind viitorul sunt mai realiste. Aceşti oameni sunt mărturia vie a pericolelor autocunoaşterii. Ei suferă de depresie cronică.

Avem multe motive pentru care să fim recunoscători creierului că modifică cu grijă adevărul.

Pyszczynski – managementul terorii – scut protector.

Depersonalizarea pare să fie răspunsul de urgenţă al creierului emoţional la stres şi anxietate.

Cortexul prefrontal este cel care ne controlează emoţiile.
Creierul nostru emoţional este cel care dă senzaţia de sine.

Pacienţii cu sindromul Cotard pot nega că lumea există.

Dacă ne îndepărtăm abilitatea de a folosi emoţiile ca informaţii, cea mai simplă decizie devine iremediabil paralizantă.

Nevoia noastră de a crede într-o lume dreaptă este atât de puternică încât aderăm la amăgirea mai confortabilă că oamenilor răi li se întâmplă lucruri rele.

A fi împreună cu o persoană minunată este mult mai flatant decât a fi împreună cu o persoană inadecvată.

Celorlalţi le acordăm mai puţin credit pentru intenţiile lor bune decât ne acordăm nouă înşine.

Murmurul vieţii noastre interioare este înăbuşit cu uşurinţă de comenzile gălăgioase ale circumstanţelor.

fragilitatea noastră morală –  experimentul lui Milgram.

Există un tip de rescrierea creativă a istoriei personale pentru a se potrivi cu aşteptările unei autoîmbunătăţiri.

Agitaţia noastră nu vine deja etichetată – trebuie să o cuplăm la un presupus declanşator.

Există ceva foarte straniu legat de puterea opiniilor altor oameni de a ne controla fără ştirea noastră.
Aşteptările unei femei legate de modul în care va decurge relaţia ei, de pildă, pot crea propria-i realitate.

Aşteptându-se la respingere femeile mai vulnerabile s-au comportat astfel încât temerile le-au fost preschimbate în realitate.

Este un fapt ciudat şi cumva neliniştitor că măgulirea exuberantă toceşte sabia unui oponent intelectual mult mai eficient decât simplele argumente logice.

Daniel Gilbert: “Nu putem să nu credem tot ce citim.”

Dacă reputaţia noastră este examinată, creierele credule ale celorlalţi ne pot pune în pericol.
Dezminţirile nu sunt, în fond, decât afirmaţii cu un nu în faţă.

“Abilitatea de a ucide sau a captura un om este o sarcină relativ simplă în comparaţie cu aceea de a-i schimba părerea.”  – editorialistul Richard Cohen

Inconştientul este valetul mental care are grijă, în linişte,  de nevoile şi dorinţele noastre.

Ce este priming?

Orice schemă poate primi un priming.

Conform teoriei autopercepţiei, motivele din spatele comportamentului nostru sunt un mister şi pentru noi.

Rezistenţa la tentaţie este doar una dintre numeroasele sarcini mentale costisitoare efectuate de sinele conştient, care drenează forţa muşchiului mental.

În general, depunem efort pentru a ne masca părerea foarte bună pe care o avem despre noi înşine.

Stresul emoţional poate duce la deplasarea priorităţilor.

Perspectiva excluderii sociale îi face pe oameni mai puţin capabili sau mai puţin dispuşi să-şi controleze direcţia atenţiei.

Voinţa are o senzitivitate specială la climatul emoţional şi social dominant.
Menţinerea unei vieţi simple, calme şi cu un ritm moderat este mai degrabă o necesitate decât un răsfăţ.
Trebuie să avem o intenţie. de implementare.

Schemele oferă un mijloc rapid de a extrage şi interpreta informaţia complicată din jurul nostru, de a crea generalizări utile şi de a face predicţii utile.
Nu avem – sau nu ne facem – întotdeauna timpul, ocazia, motivaţia sau resursele mentale de care avem nevoie pentru a lua în considerare personalităţile bogate, complexe şi unice ale oamenilor pe care îi întâlnim.

Metodele laşe de contabilitate morală servesc cu grijă principiului autoglorificării, deseori pe socoteala altora.