În cuplu (se întâmplă în ambele sensuri): când el se deschide, ea îi taxeaxă sinceritatea și o folosește împotriva lui.
Între prieteni: când unul e confesiv, celălalt e ironic.
În familie: când copilul e sincer și recunoaște, părinții îl pedepsesc.

E un același pattern dăunător în relațiile umane (când sinceritatea e taxată, când deschiderea e penalizată) pe care îl observăm peste tot în jurul nostru.

Să luăm exemplu protestatarilor care au penalizați pentru că: s-au trezit prea târziu și nu au ieșit cu alte ocazii (cum am citit în articolul lui Dan Tăpălagă).

Da, sunt reproșuri adevărate: oamenii s-au trezit pe târziu și nu au ieșit în stradă cu alte ocazii când statul de drept a fost călcat în picioare.
Dar… asta e tot? Aici se oprește un dialog social? La marginea unor reproșuri?

Societatea românească e atât de plină de tensiuni încât totul se penalizează. Se caută cu atâta ardoare vinovații încât nimeni nu mai are timp să caute soluțiile.

Este una dintre cele mai dăunătoare atitudini care formează țesătura socială și publică a României; nimeni nu prea mai îndrăznește nimic pentru că – se știe – ceilalți îl vor penaliza, ceilalți îi vor vâna fiecare greșeală.

Vănătoarea aceasta de greșeli și reproșuri este făcută cu un singur scop: a (ne) arăta că nimic nu se poate face. Nici prin vot, nici prin proteste, nici prin scris, nici prin implicare socială. Nici pe Facebook, nici în stradă, nici plătindu-ți taxele, nici văzându-ți de treaba ta, nici agitându-te.

Orice îndrăzneală (se poate schimba ceva) este asumată imediat ca un reproș de o majoritate care știe că… nimic nu se poate face.

Orice român – în drumul său către maturitate – se va întâlni cu situația în care ceilalți binevoitori și lași îl vor bate pe umăr cu:
“Stai liniștit, nu te agita, nu se poate schimba nimic”

În România se va putea construi ceva – fără cârpeli – când se vor termina de aruncat toate pietrele.