Nu va înceta prea curând să mă mire cantitatea de neîncredere pe care oamenii din jur o au. Neîncredere în viitor, neîncredere în propria ţară, neîncredere în propriile forţe. Dăunătoare nu este neîncrederea în sine (care uneori poate însemna o sănătoasă prudenţă), cât mai degrabă contagiunea ei socială.
Românii – când sunt sictiriţi și neîncrezători în toate cele – mai au energie doar pentru a împărtăși propria nefericire celorlalți și a încerca să-i convingă pe ceilalți că cerul nu va fi niciodată senin deasupra lor.
În România, a te maturiza înseamnă a realiza că ești deja înfrânt de la început, înseamnă a-ți da seama că “nu se poate”. Procesul de educare a oricărui român se termină atunci când acesta află că nimic nu se poate schimba în jur, iar miza cea mare devine cum să te descurci în această lume strâmbă.
Doar naivii cred că se poate schimba ceva, că “se poate”, că există soluţii şi că merită să te zbaţi pentru toate acestea. Oamenii care “ştiu cel mai bine”, ştiu de asemenea că n-ai cu cine, că te zbaţi de pomană, că totul e inutil.
Românul se maturizează atunci când se opreşte din încercat, când se va consola că aşa stau lucrurile de sute de ani, că stai tu liniştit, au mai încercat şi altii şi tot degeaba!
A-ţi da seama este echivalentul cu a te consola.
Tabloul nu se opreşte aici. Cum toate lucrurile sunt legate între ele, românii care şi-au dat deja seama cum stau lucrurile şi nu mai încearcă nimic sunt fix aceia cei mai critici dintre toţi. Ei nu mai încearcă nimic și prin urmare le rămâne tot timpul din lume să-i critice pe ceilalţi.
Oricine încearcă ceva în România devine o ameninţare imediată pe majoritatea celor care au încetat să încerce şi s-au consolat. Cea mai mare vină a celor care încearcă este să reușească și – prin reușita lor – să le arate celorlalți că se poate.
Românii pun bețe în roate pentru că aceasta este realitatea lor (a celor care nu reușesc), iar a reuși destabilizează deja un univers al înfrângerilor, un discurs deja format despre neșansă.
A duce un lucru până la capăt este o palmă pentru toți cei care au depus armele la jumătatea drumului.
Îți trebuie o anumită doză de impertinență să te zbați să faci ceva când toți îți spun că nu ai nicio șansă, că totul e în van, că nu așa stau lucrurile.
Eu nu-mi doresc să văd cum stau lucrurile, însă vreau să așez lucrurile într-un loc unde majoritatea oamenilor stau şi îți trebuie multă obrăznicie să contrazici o tradiție a lamentării.
Revolta mea din acest articol nu pornește de la observația că majoritatea adulților s-au consolat. Iritarea mea vine de la modul prin care această retorică a lașității este predată celor tineri.
Nu vreau să fac parte din această reţea a neîncrederii, la fel cum nu vreau să fiu complice la neşansa nimănui.
Nu banii, infrastructura sau un cadru decent ne lipseşte în această ţară. Ne lipseşte încrederea. Avem o țară plină de cofraje, ne mai lipsesc doar ouăle.
Foto: Stelian Pavalache
Pingback: Romanii – profesionistii vaicarelii - Concediaza-ti seful!
Nici eu n-am inteles de ce oamenii se plang de marirea TVA-ului sau preturilor sau de scaderea salariilor. Atata timp cat nu suntem in stare sa facem ceva pentru viata noastra, suntem multumiti cu rutina de zi cu zi si nu suntem uniti, ne meritam soarta. Binenteles nu este cazul meu. Si aici dau exemplu greva profesorilor. Cred ca nici 1% nu au mers la greva. Pai atunci parerea mea ca merita sa li se scada salariile. Politicienii sunt oameni destepti ca au dupa cine profita. Degeaba ii injuram ca doar noua ne facem rau prin gandurile negative.
Romanii din pacate au uitat sa viseze, sa lupte pt ceva si sa gandeasca pozitiv. Dar eu sunt optimist si stiu ca intr-o zi oamnenii se vor schimba.
Ai mare dreptate, iar predarea acestei abordari catre cei tineri este si mai trista. Daca ne uitam la ea altfel, am putea spune ca este prima proba de foc in viata, prima data cand sunt pusi sa aleaga ce gandesc. Putem doar sa speram ca sunt suficient de multi care isi vor da seama ca frica indusa de fapt foloseste cuiva. Cu siguranta nu lor!
Mi-a placut un citat, din pacate nu mai stiu al cui este, dar mesajul mi se pare valoros “Whether you think you can or you can’t, you’re right!” Asa ca, inainte, cu grija la ganduri si la cei pe care ii lasam sa ni le influente.
Cred ca mai degraba e o retorica a neputintei si a lehamitei, nu neaparat a lasitatii. Sau poate toate la un loc, cu Mioritza “on top”
Partea nasoala (dar buna, in contextul post-ului) e ca majoritatea tinerilor nu prea mai da doi bani pe ce cred cei mai batrani, etichetati ca depasiti sau prea conservatori. Bine macar ca la noi puterea exemplului e mare, si parca din ce in ce mai mare. Asadar, sa cultivam exemple de urmat, intru evolutia neamului.
Tu ai dreptate, dar si pe oamenii aceia ii inteleg. Au trecut prin niste experiente pana sa ajunga acolo.
si iritarea mea vine la fel, dar si de la tinerii care proslavesc lașitatea, sau cel putin o adopta – de exmplu, expresia ASTA E!
Acest lucru tot încerc să le explic celor din jurul meu, care se plâng şi mă jignesc indirect ca fiind imatură, naivă pentru că nu gândesc ca ei, că doar ceea ce afirmă ei este aşa zisa realitate, însă ei nu pricep un lucru : Realitatea ne-o creăm singuri în primul rând ! Propriile noastre gânduri reflectă realitatea.Toţi se lasă manipulaţi de tot ceea ce înseamnă televiziune şi de oamenii contagioşi din jurul lor.Asta mă deranjează şi mă doare ! Că se lasă manipulaţi şi acceptă situaţia în mediocritatea în care se află.Dacă situaţia totuşi este rea, de ce nu fac ceva? De ce nu îndrăznesc? Şi de ce îi critică pe cei care încearcă să facă ceva, comportamentul lor reflectând chiar şi jigniri uneori asupra noastră, celor care încercăm să schimbăm ceva .M-am confruntat cu asemenea probleme şi când am organizat “Lecturi Urbane”.Anumiţi oameni aflând că vreau să organizez un asemenea proiect se uitau la mine ciudat, de parcă aş fi fost o copilă fraieră, naivă şi-mi spuneau : “Tu crezi că ai şanse să organizezi ceva aici?” Şi nu m-am descurajat.Numai de-a naiba, am luptat şi le-am dovedit că se poate şi sunt mândră de acest lucru.
Şi merg pe ideea lui Chirilă în “Scrisoare pentru liceeni” : “Înhăitaţi-vă în haite de oameni deştepţi!” şi sunt de părere că va merge.Trebuie să ne creăm o echipă puternică pentru a înfrunta tot ceea ce înseamnă mediocritate şi de altfel pentru a schimba ceva.
Am observat că de fapt ne lipseşte autocunoaşterea.Ne lipseşte analiza propriei persoane.De aceea suntem mai uşor de manipulat.
Sunt multe de zis.Am scris un articol pe unul din blogurile mele, despre autocunoaştere.Dacă eşti interesat, îl găseşti aici : http://lumi-paralele.blogspot.com/2010/05/lucruri-rele-se-tot-intampla-si-vor.html
Toate cele bune,
Cristiana
@Adrian: absolut miscator si foarte adevarat din pacate. zi de zi ma izbesc de zidul de ne-incredere din jur. Zi de zi ma lupt cu blazarea cu amortirea si cu NU-ul. Si totusi sunt si atat de multi oameni faini cu care am avut ocazia sa lucrez si sa interactionez incat pur si simplu de fiecare data imi revine speranta.
@Iulian: mi-e teama ca tinerii acestei tari sunt impartiti in 3 categorii: cei care sparg seminte in fata blocului, cei care fumeaza iarba si o ard chilleanu si cei care vor sa plece din tara. Evident sunt si cativa care incearca sa faca ceva, sa schimbe ceva… dar per ansamblu vorbim de o generatie amortita bine. probabil ca nu dau doi bani pe sfaturile negativiste ale parintilor dar asta pentru ca in general nu dau doi bani pe nimic…
@Aurica: cunosc oameni care au luat-o de la inceput dupa zeci de esecuri – psihologia celui care crede in el si in ceilalti e aceea ca din esecuri invata ce nu trbuie sa mai faca si merge mai departe. Oamenii care s-au resemnat sunt cei care nu au facut niciodata nimic, nimic cu adevarat notabil.
faptul ca oamenii nu reactioneaza, nu sunt suficient de activi, nu iau o pozitie vizibila, nu se exprima cu glas tare cand li se incalca drepturile fundamentale, nu se mobilizeaza la timp…cred ca tine de o falsa pudoare, data de viziunea pe termen scurt: in loc sa fim preocupati de finalitate, in loc sa vedem imaginea de ansamblu, ne impiedicam de “ce-or sa zica ceilalti?”, “nu se cade”, “nu-i frumos”, “stai in banca ta”, “mai stai putin sa vedem ce zic si ceilalti”, “nu-i treaba mea”. dar asta cred ca se educa…noi n-avem traditie in domeniu, am fost indoctrinati ca daca tinem capul jos n-o sa avem si mai mult de suferit; schimbarea trebuie sa vina mai de sus, insa clasa politica ne da “paine si circ” ca sa ascunda mizeria proprie iar oamenii de cultura sunt divizati; puterea corupe sau coruptia e la putere iar cei care incearca sa se exprime, sa vina cu idei noi, trebuie sa faca flick-flack-uri si sa participe la epuizabile curse cu obstacole(inteleg c-ai patit-o pe pielea ta)…si nu e vorba neaparat ca cei care pot au renuntat sa lupte, ci ca eforturile le sunt imprastiate de probleme anormale ivite la fiecare pas; si se pare ca, daca vrei sa faci o schimbare in bine, trebuie sa lupti, de multe ori, prin mijloacele lor, pt ca altfel nu ajungi sa fii auzit :(. btw….i s-a solutionat cuiva vreo solicitare facuta la anpc? in rest, o admir si o felicit pe Cristiana Stanciu (si pe toti care lupta, asemnea ei si asemenea tie)ptr ca arata ca suntem totusi, pe un drum bun…dur, intortochiat, insa care duce in directia aia, cu happy end; iar partea cu grevele, mentionata de Dani, hmm…profesor in greva = joaca, cu viitorul tinerilor; doctor in greva = joaca, cu viata pacientilor; aici trebuia noi ceilalti sa ne mobilizam, nu sa-i lasam pe profesori si doctori sa iasa in strada, ptr ca ei efectiv nu pot, insa cu toti suntem afectati de situatia lor 🙁 (scuze ca am scris asa lung…dar sunt prea multe de spus in domeniu)
Cum poti sa mai crezi in ceva bun cand vezi cat rau se intampla zi de zi? Trebuie sa fi nebun sau credul ? sau poate ca gresesc eu…
Fain articol, bravo!
Pingback: Tășuleasa: Să punem fapte unde am pus vorbe | Adrian Ciubotaru