Dincolo de cultura noastra, dincolo de codul social si comportamental asumat raspunsul nostru la mediu si la interactiunile cu cei din jur ramane la baza o reactie emotionala. Cele mai mari tirade, cele mai inversunate contraziceri, cele mai lungi campanii de denigrare personala isi au radacinile in niste emotii reglate neinspirat.

Cutare idee filozofica de-a ta nu o pot accepta nu din prisma unor criterii logice (coerenta, completitudine sau corespondenta cu faptele etc.), ci pur si simplu pentru ca ma atinge undeva la nivel emotional (resentimente, sperante, iluzii). Printre altele, ce-mi spune acest lucru? Curtarea unei femei este o pozitionare pe piata? Putem reduce iubirea catre afinitati fata de un brand personal?
Mi se pare ca emotiile sunt locurile geometrice ale sufletului nostru ce-a suferit cele mai putine schimbari de-a lungul evolutiei noastre culturale. Intre un soldat roman indragostit si un manager de la Microsoft indragostit diferenta este una stric procedurala: din prisma manifestarii concrete ale emotiilor. In esenta, ambii pulseaza la fel.
Provocare insa mi se pare mai mare. Intr-o lume a hiper-specializarii si a transdisciplinaritatii, care sunt emotiile arhetipale (ma feresc sa spun “primare”) ce pot crea un pod de comunicare cu reprezentantii altor culturi? Ce ma face pe mine un roman crescut si educat intr-un anumit stil sa pot lucra in acelasi birou cu un nepalez crescut si educat pe alte frecvente? Unde ne vom recunoaste, ce stil de glume vom aborda, cum vom iesi impreuna la agatat? Unde e punctul in care sensibilitatile noastre locale vor izbucni?

Cred ca am in lista de YM! peste 20 de persoane adaugate in ultimele doua luni cu care nu am schimbat nici o vorba. Invitatia a pornit de la ei; unii stau offline inca de cand le-am acceptat add-ul, unii stau online, dar e ca si cum n-ar exista.
Dilemele ar fi mai multe: sa-i abordez eu? sa ii tin pe offline pe toti sau doar pe cei care ma tin la randul lor pe invisible? sa-i sterg pe toti? sa le dau ignore? etc si etc. Uneori nu pot sa dorm surmontat de asemenea teribile intrebari.
De cand stau pe YM! nu cred c-am respins nici o cerere de “add” indiferent de prima impresie. Mi se pare ca totdeauna am fost receptiv fata de persoanele noi indiferent daca erau tipe, tipi, indiferent daca m-au gasit prin blog, 360 Yahoo sau mai stiu ce alt site de cacat unde mi-am turnat id-ul. Dincolo de acestea, ramane o idee de eticheta: daca doresti ceva de la mine, vino tu aici, nu ma chema la tine.

Si totusi, la urma urmei de unde disponibilitatea serena si usor idiotica de a ma marketiza atat de disponibil? De unde naivitatea usor modesta de a postula ca fiecare noua “cunostinta” este capabila de a te imbogati intr-un anume fel? De unde dorinta asta de risipa a timpului meu?

Nu am si nici nu cred c-am avut iluzia ca as putea sa-mi descopar marea iubire/marea revelatie si supremul adevar printre cititorii mei. Oricine si-ar crea o impresie filtrand aceste insemnari, ar trebui sa fie constient ca imaginea rezultata este una incompleta. Nu tot eu sunt in aceste randuri care uneori exprima doar o stare conjuncturala; scrii un text despre ceva ce te macina, il termini, dai send si-n clipa urmatoare esti deja in alte emisfere cu alte probleme si alte preocupari.

Si totusi paradoxal, de cateva luni comunicarea mea prin YM! s-a diminuat drastic: n-am timp, de multe ori chiar nu se intampla nimic si de cele mai multe ori n-ai cu cine. Totul s-a redus la chestii mici si functionale: o gluma, un spam, un neata, transmitere de informatii obisnuite, conversatii in care arunci o replica dupa o ora.
Singurul condiment atipic din ultimele luni este o femeie ce ma sterge din lista si ma adauga inapoi ori de cate ori ma abordeaza. Motivele sunt prea casnice pentru a le enunta aici.

Candoarea inceputurilor in care purtam o discutie ore intregi s-a dus. Lipsa motivatiei de a mai flirta online, de a mai purta discutii filozofice isi spune cuvantul. Astfel, eu raman la fel de singur si indurerat cu amintirea aceleiasi bunici prea aspre ce mi-a denaturat copilaria.

N-am mai vorbit de mult cu Bobby si nu mai stiu ce mai face emisiunea lui (pe cine a mai invitat, cine vor mai veni etc.), insa as dori sa-l aud acolo pe Catalin Tenita. Catalin e un tip al carui farmec, cultura si finete merita a fi mediatizate in destule medii de comunicare, iar recent, am citit cu deosebita placere profilul sau de metropotam.
Asadar, un vot de la mine! 

Cu siguranta predilectia mea catre sexul oral nu se datoreaza unei bunici prea aspre ce m-ar fi educat in copilarie si in mod evident nu este doar reflexia unei minti obsedate de sex. Multe drame cotidiene se calmeaza cu un sex oral, multe traume inchipuite, multe presiuni sociale si multe frustrari culturale.
Si ce e mai interesant este faptul ca sexul oral pare mai atragator o data cu emanciparea spirituala a femeii. De ce oare? 

Doi lupi se duc sa fure oi. Ciobanul insa statea la pinda. Seara ajung
lupii la stana si vor sa intre pe o gaura din gard. Intra primul lup pe
gaura si ciobanul ii fute un ciomag peste bot.
Pune lupu’ laba la bot de durere si se intoarce spunand:
– Intra tu primul ca pe mine ma bufneste rasul!!

Ieri m-am intalnit cu mihai fix la Mc Donald’s Dristor. Am lucrat acolo anul trecut trei luni de zile (de care sunt foarte mandru) si ma flatam aseara ca lumea inca isi mai aduce aminte de mine, inca mai arunca cu zambete, desi n-am trecut pe acolo decat de doua-trei ori dupa ce-am plecat. Salariu mic, munca multa (uneori “rusinoasa”), produse suspecte, semi-indoctrinare corporatista. C.v.-ul meu de viitor laureat al premiului Nobel va cuprinde cu mandrie cele trei luni pe baricadele Mc Donald’s-ului. Dupa ce-am plecat de acolo, cateva luni n-am mai putut sa intru intr-un Mc. Mi se facea instant rau de la acel mirosul specific de macchickeni toxici si pasta de cartofi plantati langa Cernobal.
In fine, sper sa am timp candva sa scriu mai pe indelete despre aceasta experienta.