“Cred ca un om moare cu adevarat atunci cand nu mai exista nimeni sa-si aduca aminte de el”

E un citat regasit in Jurnalul Monicai Lovinescu (ale carei Unde scurte mi-au incantat adolescenta) si pe care il incadrez in acelasi tipar regasit si-n Jurnalele lui Eliade. A mai murit cutare prieten care fusese martor la suferintele noastre. A mai murit cutare prietena care fusese prietena iubirii noastre. Odata cu ei, ceva din istoria noastra personala se pierde iremediabil. Sansa de-a avea prieteni care ti-au fost si inca iti sunt martori la traseul tau existential este una deloc de neglijat.

M-am frecat doi ani de zile prin culoarele bloggosferei romanesti si pot contoriza cateva futaiuri si infinit mai putin prieteni. Ma uitam aseara peste masa la petrecerea de bloggeri si degetele de la o mana mi se pareau cam multe.

Cultural si administrativ, Romania moderna s-a constituit dupa modelul francez: exista un centru si exista provincia. Existi doar daca esti in Centru. Restul e un no man’s land. Reflexele astea mi se par uneori ca explica afluenta demografica catre Bucuresti. In mod normal, Bucurestiul ar fi trebuit sa devina cosmopolit, insa tendinta sa actuala e sa devina din ce in ce mai pestrit.

As fi preferat un model german fara provincie. Unde sa nu te simti la periferie la Munchen, Leipzig, Hamburg, Weimar etc.

Un organism sanatos nu-l simti. Incepe sa “apara” abia cu primele semne de boala. Un stat bolnav, niste institutii bolnave le simti zilnic. O clasa politica bolnava o simti vrand-nevrand. Intr-un curs normal al lucrurilor, administrarea treburilor cetatii (la urma urmei, aceasta este sau ar trebui sa fie politica) ar trebui sa se intample fara zgarieturi si frecusuri. N-as vrea ca organismul propriu sa ma anunte de existenta lui prin celule anormale, prin dureri de cap, prin dureri de stomac. Daca se intampla zilnic, treptat creierul ajunge la iluzia ca astfel este starea sa fireasca. Si nu se mai mira.

“Un organism e sănătos atâta vreme cât fiecare organ îşi vede, pe tăcute, de treaba lui.”

Am sapte ani de cand nu ma mai uit la televizor si nu pot spune c-am pierdut lucruri esentiale pentru orientarea mea spirituala, insa pot sa-mi imaginez ca-n Romania e nevoie doar un televizor aprins ca sa nu te plictisesti. Incidentul cu Ludovic Orban o confirma inca o data. Am dat un click la piticu, am ajuns la Realitatea si vazand cateva fragmente video mi-a fost de-ajuns sa regret ca am aflat de toate aceste lucruri. Ca m-am lasat invadat de ceea ce Mircea Eliade numea Teroarea Istoriei.

Observ in jurul meu (nu dau nume) un exercitiu hermeneutic foarte bine pus la punct: intotdeauna nimic si nimeni nu sunt ceea ce par sa fie. Mereu exista un substrat dincolo de intamplari si incidente, mereu exista niste motivatii ascunse dincolo de un gest. Mai mult decat un dincolo, intotdeauna exista un subteran, un subsol intunecat al evenimentelor. Totul e plin de adevaruri subversive pe care toti cei “patiti” ti le pot servi oricand. Iti spun eu cum sta treaba inseamna de fapt Iti spun eu pe cate cadavre sta treaba.
Sitirile (urmaresc neregulat cateva cotidiene online) par niste explozii de nefiresc atat de bine distribuite in doze incat starea de anormalitate a ajuns sa para default.

Exista un nefiresc autohton la care in mod naiv nu voi dori niciodata sa devin imun.
Te mira?
Da, sunt mereu surprins.

insa in studentie nu aveam bani sa-mi iau carti, insa aveam tot timpul din lume pentru lecturi. Acum am bani, imi cumpar carti, insa n-am timpul (pe care mi l-as dori) sa le citesc.
Cand acum cativa ani prietenii mai mari imi descriau aceasta situatie, eram sigur ca nu voi ajunge in aceasta infundatura.

Acum ma trezesc extrem de zgarcit cu timpul pe care-l risipesc aiurea. Nu mai idolatrizez atat de mult lectura (in adolescenta mi se parea ca exist cu adevarat doar in timpii aceia in care citesc), insa totusi.

sau
Never let your studies interfere with your education

Maria din Cluj:
– Bai, io fac ceva pe ea facultate de filosofie, ma depaseste. Vin aia sa-mi zica de scrierile lui Derrida si ale lui Paul Ricoeur, iar eu care am facut liceul alimentar. Fara sa-mi zica nici macar ce e aia metafizica, empiric si alte rahaturi. Cum dracu sa invat daca nu stiu ce invat, nu stiu ce citesc?

In vara lui 2004 (aveam 24 de ani pe atunci), in urma sesiuni ratate (ma picase Petru Ioan la Logica) am scris textul urmator. Datele sunt reale, doar tonul randurilor nu mi-l mai recunosc:

Din acea perioada imi lipsesc enorma discutiile de atunci. Se formase o gaşcă de colegi ce ne rulam lecturile, intrebarile si bautele intr-o efervescenta (ezit sa spun spirituala) de care imi este dor.
De atunci, pot numara pe degetele bunele intalniri cu discutiile de idei:
Asta primavara la Cluj, cu Dan (in acea zi, seara si apoi noapte si-a pierdut cele doua telefoane), Catalin, Adrian si Dana.
Bunele intalniri cu Mihai.
La Viena cu Romeo. Eram la ultimul etaj al unui Mall de pe Mariahilfer Straße, mancam, ne cinsteam cu o bere si, in timp ce culegeam cateva intrebari cuantice, boxele rasunau a Say it right de la Nelly Furtado.

Am realizat de mult cat de dependent sunt de acest tip de discutii in care ma imbogatesc cu nedumeriri, in care propria inspiratie este mosita natural, in care gandirea, desi isi poarta cu sine prealabilul, creaza impresia ca se constituie la fata locului.
Nu sunt cu adevarat o fire contemplativa.

Oare adevarata comunicare se intampla atunci cand il asculti pe celalalt in sistem sau de referinta, iar rezultatul iti imbogateste propria lume interioara?

In 1860 Massimo d’Azeglio se trezea vorbind pe buna dreptate: Noi am creat Italia, acum trebuie sa-i cream pe italieni. In acelasi timp, Ernest Renan credea ca natiunea este un “plebiscit cotidian” ce trebuie castigat in permanenta.

Cu un traseu imaginar pornit de la Iluminism prin Revolutia franceza, apoi Revolutiile din 1848 si aparitia catorva state tinere (Italia, Romania, Serbia, Bulgaria, Grecia), razboiul franco-german, primul razboi mondial, putem trasa cateva momente cheie in tot ce inseamna parcusul aventurii ideii de natiune.
Eliberarea taranilor, aparitia unei clase numeroase de muncitori, coagularea unor elite nationale (Polonia, Cehia, Serbia) creaza pe scurt tabloul unui creuzet experimental prin care un proces de inventare a natiunii are loc in a doua jumatate de secolului XIX.

Statele-natiuni devin niste imense masini de fabricat popoare. Populatiile, comunitatile lingvistice si culturale trebuiau topite intr-un ritm national comun si pentru acest scop uriase resurse de propaganda au fost desfasurate.

Cheia a fost educatia. Mai intai, alfabetizarea si apoi toate celelalte. S-a redescoperit literatura nationala si s-a inventat memoria istoriei comune. Scopul era transmiterea catre elevi a valorilor care corespund intereselor autoritatilor centrale, a face din ei adevarati servitori al statului si perpetuatori ai ordinii existente.
Intre un profesor de la tara si un agent electoral nu existau mari diferente tipologice.

Acelasi lucru se intampla si in armata (serviciul militar devenise obligatoriu) unde se amesteca clasele si regiunile geografice ale soldatilor. Instrumente: ceremonialuri, cazarmi, drapel, imnuri. Creuzetul unei solidaritati artificiale.

Statul e incarnat de administratia sa, cu oameni in uniforma (politisti, jandarmi, postasi, soldati, lucratori ai cailor ferate etc.). Relatiile cu aparatul statal se multiplica (scoala, armata, casatorie, inmormantare, impozite, evidenta populatiei etc).
Si in ziua de azi, existam juridic doar printr-un instrument de cartografiere umana (cartea de identitate) pus la dispozitie de stat.
Astfel, apar primele ideologii nationale care exalta valoarea si specificatiile proprii.

Pe scurt, privita de la inaltimea unei perspective demitologizante, natinunea apare ca comunitate imaginara, drept o creatie artificiala dorita de elite si intrupata intr-o istorie comuna.

Daca Renasterea a fost castrata prin aerul dur, puritan al Reformei si Contra-Reformei, natiunea fost creata prin acelasi proces de cenzurare a imaginarului unor populatii.
Intre un taran german din Prusia de Est si un taran german din Renania nu vibra nici o solidaritate nationala, desi stiau ca vorbesc aceeasi limba si fac parte din aceeasi lume… germana. A fost nevoie de unificarea Confederatei Germane sub egida Prusiei, a fost nevoie de reinvierea unor teme mitologice (in acest demers si Richard Wagner a avut aportul sau) si reimprospatarea memoriei istorice (existenta unui Imperiu Romano-German etc.) pentru ca,  in cateva decenii, germanii sa exulte nationalist si imperialist in anii primului razboi mondial.

Crestinismul n-a avut succes pentru ca populatiilor Imperiului Roman (si mai tarziu, barbare) li s-a parut geniala ideea iubirii mantuitoare. Succesul crestinismul (in concurenta pe acea piata plina de curente si idei religioase) dincolo de appeal-ul ideilor sale, a fost construit din “diplomatie” politica, inspiratia unor lideri, monopolul unei piete “publicistice” si nu in ultimul rand, simplei conjuncturi istorice. Totul,  in fiecare clipa,  putea sa fie altfel.

Renasterea nu s-a stins natural epuizandu-si resursele creatoare, ci a fost prinsa in clestele format de Reforma si regruparea, apoi ofensiva culturala a Bisericii Catolice (numita generic Contra-Reforma). Un anumit tip de imaginar a fost cenzurat pentru a crea involuntar canalele prin care modernitatea se va naste.

Ce se uita (s-au n-a fost niciodata motiv de meditatie) este lipsa de imaginatie conform careia exista un determinism istoric care a facut ca lucrurile sa fie asa cum sunt, iar nu altfel. Evolutia (insasi ideea de “evolutie” este un construct interesant) istoriei cum o cunoastem din manuale nu e singura care ar fi putut sa fie si probabil nu este una dintre cele mai naturale.

Revenind, evolutia administrativa si culturala a unei comunitati oarecare nu implica cu necesitate aparitia unui stat configurat pe criterii nationale. Dorinta unei populatii cu aceeasi limba de a imparti acelasi teritoriu in cadrul unui singur stat n-a fost rezultatul unor desteptari istorice, cat mai ales rodul unei mistificari culturale.
Terorismul este contemporan cu aparitia ideilor nationale (cazul irlandez, sarb) si ambele razboaie mondiale (dincolo de cauzele economice si geopolitice) poarta responsabilitatea unor idei nationale.

In urma acestor razboaie statele europene si-a pierdut iremediabil statutul de mari puteri in detrimentul unor mari jucatori extra-europeni: URSS si SUA, iar evolutia recenta nu confirma ideea renasterii gloriei trecutului. (ce n-a inteles Hitler – printre altele – a fost ideea ca nu mai era necesar sa devii prima putere europeana – cum devenise Al Treilea Reich – pentru a-ti permite provocarea unui status quo). Ideea de stat-national (doar Franta o mai are inscrisa in Constitutie) a devenit o fantoma istorica.

Proiectul european s-a cladit pe o mare reconciliere franco-germana (asadar, intre doua natiuni) si incearca sa aeriseasca homeopatic niste principii nationale care devin din ce in mai inactuale.

Atata vreme cat tu iti doresti o mobilitate pe o piata trans-nationala de munca, cat de mult te-ar mai stresa niste disensiuni cu privire la trasarea unor frontiere?
Atata vreme cat e din ce in ce mai greu sa fidelizezi un cetatean fata de simbolurile nationale (efeminate in suportul echipelor nationale in diferite competitii) intr-un mediu in care autoconstruirea sa culturala depinde din ce in ce mai mult de informatii globale (internet, carti, exemple), care mai este miza patriotismului clasic?