Monthly Archives: July 2010

Oamenii Lecturi Urbane

8 Replies

34166_407862604957_674474957_4472651_1124614_n
Bucuria oricui nu este doar talentul propriu, cât mai ales oamenii cu care este înconjurat, iar norocos te poți declara doar atunci când oamenii din jurul tău te inspiră încontinuu în a fi mai bun.
Pentru mine, acest noroc – cuplat cu recunoştinţa firească – este constituit de oamenii Lecturi Urbane, oameni care fac un proiect generos să crească atât de bine și mai ales oameni fără de care aş fi mai sărac în amintiri şi în poveşti.

Lecturi Urbane este această poveste crescută de o mână de oameni talentați și dedicați, oameni printre care Ciubotaru se bucură să fie tolerat.

6d65a9fa3363730458da389d53fda1b3

L-am cunoscut pe Marian (Vulupe) anul trecut la prima ciclopromenadă nocturnă, ne-am mai întâlnit la câteva plimbări cu bicicleta, iar în toamnă am regăsit în el unul dintre cei mai frumoși dăruitori de carte de la Lecturi Urbane. Continue reading →

O juncă, o iubire și un prieten cu mașină

3 Replies

Deşi Moineşti – oraşul natal – este municipiu de peste 20.000 de locuitori, eu am crescut totuşi la curte, iar în liceu aveam o vacă. Părinţii au calculat beneficiile economice şi alimentare ale sus-numitului animal şi au concluzionat că este o investiţie inspirată. În acea suburbie idilică plină de case nu eram singurii vecini cu vacă, însă eram singurii a căror vacă era mai pretenţioasă decât toate celelalte.

Se făcea că în fiecare dimineaţă – în vacanţa de vară – duceam vaca pe deal, iar seara ar fi trebuit să merg s-o iau de pe deal. Toate acestea ar fi trebuit să se întâmple într-o lume ideală, însă în acea lume reală şi totuși trecută a adolescenţei mele, vaca se plictisea repede pe deal (unde iarba era măruntă) şi cobora în oraş (unde iarba era mare).
Seara o căutam și o găseam prin parcuri, prin curtea școlii, prin curtea liceului sau prin curtea creșei.

Se făcea că la 17 ani eram îndrăgostit foc de-o americancă cu accente orientale care venea din când în când la bunicii ei români Citește tot articolul pe Pandora’s

Managementul emoțional al viitorului

4 Replies

Există ceva inhibant în acel realism pur lăudat peste tot în jurul nostru. Este într-adevăr recomandat să privești lucrurile în față, însă drumul nu se oprește aici.

Omul nu este o fiinţă adaptată doar pentru a vedea realitatea încremenită şi pentru a vedea cum stau lucrurile. Omul a schimbat, a modelat, a anticipat şi – mai ales – a făcut proiecţii asupra viitorului. Omul proiectează în mod constant vise dincolo de lucruri, dincolo de starea de fapt, dincolo de prezentul implacabil.

Este o lipsă de curaj în a nu vedea dincolo de starea lucrurilor, iar mai jos am să încerc să detaliez partea sănătoasă din a vedea dincolo de lucruri.

Realitatea actuală este abia primul pas al percepţiei, iar o mare parte din eforturile noastre se îndreaptă către o realitatea posibilă. Se pare că mintea umană nu poate funcţiona fără imaginarea unui realităţi posibile în care sunt topite amintiri din trecut şi stări din prezent.
Dincolo de a vedea ceea ce este, adevărata percepţie înseamnă a vedea ceea ce este posibil.

Realismul pur (a vedea fix cum stau lucrurile) este o frumoasă utopie și un deziderat onorabil. În realitate, percepția noastră este în permanență bruiată – mai bine spus, conturată – de frustrările noastre și idealurile noastre. Dacă frustrăriile sunt legate de anumite reziduuri din trecut, este clar că idealurile vorbesc despre viitor.

Dacă frustrările vorbesc despre cum ne imaginăm propriul trecut la un moment dat, visele noastre sunt despre cum ne imaginăm viitorul.
Suntem mai mult decât frustrările proprii și cred că putem afla mai multe despre un om dacă îl întrebi mai degrabă unde dorește să ajungă decât de unde a venit.

Mai interesant – decât traseul propriilor frustrări – ar fi să aflăm istoria viselor pe care un om le-a avut de-a lungul vieții, pentru că lucrurile prezente sunt văzute prin lentila – aburită sau nu – a unor proiecții despre un viitor posibil.

Viitorul este creat de cei care – dincolo de frustrările proprii (care există, însă care nu ar trebui să aibă ultimul cuvânt) – au curajul să și-l imagineze.

Lecturi Urbane te cheamă la citit “în stil japonez”

2 Replies

Lectura este cea mai frumoasă vacanță pe care ne-o putem lua oricând și oriunde. E vară, e soare, e frumos, iar a oferi o carte este unul din acele gesturi prin care sărbătorim bucuria vieţii.

Lecturi Urbane este o poveste crescută de noi toţi la care putem participa citind, oferind cărţi şi încurajând pe ceilalţi să citească.
Am inaugurat primele spaţii dedicate lecturii, am fost la Street Delivery, suntem în peste 15 oraşe din toată ţara şi simţit că aventura abia a început.
Ştim că povestea trebuie spusă bine, însă mai inainte de aceasta, povestea trebuie făcută bine. Astfel, vă invităm alături de noi sâmbâtâ,10 iulie, la ora 18:00, în Grădina Japoneză din Herăstrău să facem împreună o nouă poveste Lecturi Urbane.

Mai multe detalii pe orasulciteste.ro

Tășuleasa: Să punem fapte unde am pus vorbe

2 Replies

Săptâmâna trecută am fost cu Andreea Burlacu într-o mică excursie – în urma unei invitații de presă – la Tășuleasa. Pe 30 iunie, în satul Dorna Candrenilor am asistat la inaugurarea unui Centru de educație pentru voluntari și a unui traseul turistic până la Rezervația 12 Apostoli, amenajat de elevii din localitate. Toate acestea s-au petrecut în cadrul proiectului Pașaportul Verde (implementat în colaborare cu Coca-Cola HBC România), un program de training în care au fost implicați peste 200 de tineri.

S-a înțeles faptul că acțiunile de ecologizare trebuie să aibă drept corolar campanii de responsabilizare în cadrul comunităților locale și traininguri cu tineri voluntari care la rândul lor vor implementa singuri proiecte de responsabilitate socială, dovedind încă o dată că a te implica este o victorie.

Mi-a făcut plăcere să-l ascult pe Cătălin Ștefănescu – pe care n-am îndrăznit să-l abordez – vorbind la conferința de presă:

„Cred că perioada romantică a ONG-urilor, în care abia începeam să înţelegem rolul lor, a cam trecut. Perioada în care o vedetă sau o persoană politică puteau să confişte o cauză socială a spus. Acum a venit vremea campaniei pentru slăbit, în care să vedem imaginile cu ‹înainte› şi ‹după›. Trebuie să putem măsura rezultatele activităţii unui ONG. Tăşuleasa Social are astfel de rezultate. Felul în care reuşeşte să mişte tinerii şi felul în care ştie să îşi facă treaba conturează deja imaginea unui ONG contemporan. “

Proiectul Pașaportul Verde inițiat de cei de la Tășuleasa Social reprezintă o investiție inspirată în educarea tinerilor din mediul rural (mai mulţi decât cei care trăiesc în oraşe) și în conștientizarea faptului că destinul unei comunități locale este strâns legat de grija pentru mediul înconjurător.

Am participat împreună cu copiii voluntari (unii veniţi şi din Germania) la un concert pitoresc Fără Zahăr la Căminul cultural, am văzut Biblioteca Comunală din Dorna Candrenilor, iar spre finalul zilei am mers cu toţii în Ţara Tăsuleasa, un loc frumos pe măsura oamenilor care se adună acolo.

Ceea ce face Alin şi organizaţia lui este o continuă inspiraţie pentru oricine doreşte să se implice social, iar ceea ce fac voluntarii Tăşuleasa (Claudiu, Paul, Iulian (nelipsit nici la Lecturi Urbane), Elena, Ada Milea, Cosmin Bumbuţ şi mulţi-mulţi alţii) contribuie din plin la reţeaua bunului simt şi a încrederii de care avem atât de mult nevoie.

Au mai scris: Green Report, CSR Romania, uichendist.ro

Vezi toate pozele

Free cultures get what they celebrate

1 Reply

Despre Clay Shirky a mai discutat pe acest blog. Prima dată l-am văzut într-o sclipitoare conferinţă acum câţiva ani, apoi i-am descoperit una din cărţi, Here Comes Everybody, care m-a inspirat aici sau aici.

Recent, am descoperit o conferinţă de-a sa abordând subiect care rezumă cel mai bine ceea ce fac de aproape un an (digital technology + human generosity) şi prezentând ceea observ de mai mult timp (infrastructura social media este propice creativităţii umane).

Notiţe:

Cognitive surplus represents the ability of the world’s population to volunteer and to contribute and collaborate on large, sometimes global, projects.
Cognitive suplus is made up of two things:
1) the world’s free time and talents
The world have over a trillion hours a year of free time to commit to shared projects.
2) media tools that allow us to create and share to be joined up in large-scale efforts

The stupidest possible creative act is still a creative act.
The gap isn’t between good work and mediocre word, the big gap is between doing anything and doing nothing.

Communal value is value created by the participants for each other. (photos on Flickr, videos on Youtube)
Civic value is value created by the participants but enjoyed by society as a whole.
The goal is not to make life better for the participants, but to make life better for everyone in the society.

There are a trillion hours of year of participatory value up for grabs.

Organizations designed around a culture of generosity can achieve incredible effects without an enormous amount of contractual overhead.

Free cultures get what they celebrate.

We can celebrate and support and reward the people trying to use cognitive suplus to create civic value. And to the degree we’re able to do that, we’ll be able to change society.

via Andu

Must read (02)

1 Reply

Cristian Ghinea: Germanofili să fim, dar s-o ştim şi noi!
Vlad Stroescu: Eşecul literaturii
How to Design Cities for People Instead of Cars
Cosmin Alexandru: O singură ieşire
Portretul României interbelice
Daniela Oancea: Alexandru Tomescu. Ati auzit de el?
Shimshali People: a new project from Stelian Pavalache
Gabriela Deleanu: This is like awesomeee!

34031_410493622629_162351707629_4304687_6074933_n

“Te iubesc pentru că…” by Decât o Revistă

Avem o țară plină de cofraje, ne mai lipsesc doar ouăle

12 Replies

30630_1493578420801_1274270543_1412439_2097251_n
Nu va înceta prea curând să mă mire cantitatea de neîncredere pe care oamenii din jur o au. Neîncredere în viitor, neîncredere în propria ţară, neîncredere în propriile forţe. Dăunătoare nu este neîncrederea în sine (care uneori poate însemna o sănătoasă prudenţă), cât mai degrabă contagiunea ei socială.

Românii – când sunt sictiriţi și neîncrezători în toate cele – mai au energie doar pentru a împărtăși propria nefericire celorlalți și a încerca să-i convingă pe ceilalți că cerul nu va fi niciodată senin deasupra lor.

În România, a te maturiza  înseamnă a realiza că ești deja înfrânt de la început, înseamnă a-ți da seama că “nu se poate”. Procesul de educare a oricărui român se termină atunci când acesta află că nimic nu se poate schimba în jur, iar miza cea mare devine cum să te descurci în această lume strâmbă.

Doar naivii cred că se poate schimba ceva, că “se poate”, că există soluţii şi că merită să te zbaţi pentru toate acestea. Oamenii care “ştiu cel mai bine”, ştiu de asemenea că n-ai cu cine, că te zbaţi de pomană, că totul e inutil.

Românul se maturizează atunci când se opreşte din încercat, când se va consola că aşa stau lucrurile de sute de ani, că stai tu liniştit, au mai încercat şi altii şi tot degeaba!
A-ţi da seama este echivalentul cu a te consola.

Tabloul nu se opreşte aici. Cum toate lucrurile sunt legate între ele, românii care şi-au dat deja seama cum stau lucrurile şi nu mai încearcă nimic sunt fix aceia cei mai critici dintre toţi. Ei nu mai încearcă nimic și prin urmare le rămâne tot timpul din lume să-i critice pe ceilalţi.
Oricine încearcă ceva în România devine o ameninţare imediată pe majoritatea celor care au încetat să încerce şi s-au consolat. Cea mai mare vină a celor care încearcă este să reușească și – prin reușita lor – să le arate celorlalți că se poate.

Românii pun bețe în roate pentru că aceasta este realitatea lor (a celor care nu reușesc), iar a reuși destabilizează deja un univers al înfrângerilor, un discurs deja format despre neșansă.
A duce un lucru până la capăt este o palmă pentru toți cei care au depus armele la jumătatea drumului.

Îți trebuie o anumită doză de impertinență să te zbați să faci ceva când toți îți spun că nu ai nicio șansă, că totul e în van, că nu așa stau lucrurile.
Eu nu-mi doresc să văd cum stau lucrurile, însă vreau să așez lucrurile într-un loc unde majoritatea oamenilor stau şi îți trebuie multă obrăznicie să contrazici o tradiție a lamentării.

Revolta mea din acest articol nu pornește de la observația că majoritatea adulților s-au consolat. Iritarea mea vine de la modul prin care această retorică a lașității este predată celor tineri.
Nu vreau să fac parte din această reţea a neîncrederii, la fel cum nu vreau să fiu complice la neşansa nimănui.

Nu banii, infrastructura sau un cadru decent ne lipseşte în această ţară. Ne lipseşte încrederea. Avem o țară plină de cofraje, ne mai lipsesc doar ouăle.

Foto: Stelian Pavalache