Scriam acum câteva luni despre șansele pe care le are orice copil înconjurat de cărți, iar azi vreau să povestesc despre șansa mea și despre cartea care mi-a îmbogățit copilăria.
În acei primi ani după evenimentele din ’89, piețele orașului fuseseră invadate de basarabeni (unii le spuneau “ruși”, alții le spuneau “moldoveni”) cu tot felul de mărfuri. Printre prize, radiouri cu antenă, lanterne, mama găsise la acești basarabeni și câteva cărți. Astfel am pus mâna pe o ediție cartonată, în două volume, a romanului Contele de Monte-Cristo.
A fost prima mea lectură consistentă, prima mea carte alături de care am petrecut o întreagă vacanță de vară în podul cu fân. Nu recurg de dragul poveștii la imagini romantice când spun că am cunoscut savoarea lecturii într-un pod cu fân. În casă era gălăgie, mama venea mereu să mă întrebe dacă nu vreau ceva, iar tata mă trimitea ori de câte ori avea ocazia să fac tot felul de treburi. Astfel, podul cu fân era refugiul meu perfect pentru a mă cufunda în povestea teribilei vieți a lui Edmond Dantès.
Mi-ar rămas de atunci în amintire figura abatelui Faria – pe care Edmond îl întâlnise în închisoare – care ştia nenumărate limbi, cunoaştea pe de rost operele lui Platon, Aristotel, Spinoza, iar cunoştinţele sale din diferite domenii aminteau de umaniştii Renaşterii.
Deşi trăim în epoca specializărilor, continui să fiu fascinat de modelul de oameni totali, care se implică în multe direcţii, care au cunoştinţe şi curiozităţi în domenii variate, care nu-şi refuză multitudinea talentelor (sunt oameni care-şi sacrifică un talent în favoarea altuia) şi care – mai mult decât simpli erudiţi – devin modele de generozitate.
La cei 12 ani, Contele de Monte-Cristo mi s-a părut o carte completă. Avea o poveste de dragoste, era un roman istoric cu accente poliţiste, uneori era basm, iar alteori părea o tragedie greacă. Acea privelişte a nedreptăţilor pe care le îndură un om (pierzând iubita, cariera, tatăl şi tinereţea) nu m-a părăsit nici acum. Am rămas cu aceeaşi sensibilitate când sunt în faţa unei nedreptăţi, cu aceeaşi iritare când văd cum cuiva mai slab i se refuză o șansă și, mai presus de toate, am rămas cu aceeași convingere că există o roată care se învârte, că lucrurile niciodată nu sunt așezate pentru totdeauna și că… bine faci, bine găsești.
Prin povestea contelui de Monte-Cristo am trăit atunci mai multe vieți, iar la finalul vacanței, observasem că am mai multe amintiri (cele trăite și cele citite) și că dorința de poveste nu poate fi satisfăcută cu o singură carte.
Această amintire a primei cărți din copilărie i se datorează mamei (care a cumpărat cărți de pe unde a apucat) și astfel șansei unei biblioteci la două camere distanță. Eu am fost un norocos, amintirile copilăriei mele sunt idile în comparaţie cu majoritatea copiilor care nu au o şansă a unei biblioteci nici măcar la două străzi sau, mai bine spus, la două uliţe distanţă. Spun majoritatea copiilor pentru că cei mai mulţi copii se nasc în mediul rural, pentru că dincolo de problemele pe care oraşele le au în ce priveste infrastructura culturală, la sate situaţia este şi mai dramatică.
Recent, am aflat de o campanie socială numită Dreptul de a Citi care își propune dotarea şcolilor generale defavorizate din mediul rural, cu peste 10.000 de cărţi. Dincolo de mecanismele campaniei (se pot dona cărţi la oricare dintre sucursalele OTP Bank şi la oricare librărie Humanitas din ţară), mi-a plăcut ideea de a lega dreptul la lectură cu dreptul de a trăi o viaţă mai bună şi, mai presus de toate, de şansa de a face o lume mai bună în jur.
Accesul la lectură dincolo de creșterea calităţii propriei vieţi este în strânsă legătură cu bunăstarea vieții celorlalți. Un om care citește nu contribuie doar la sine, ci mai ales contribuie la comunitatea din rândul căreia face parte. Astfel, un copil în plus cu o carte în mână nu este doar o șansă pentru el însuși, ci și pentru noi toți.
La final, aș dori să pornesc o leapșă legată de povestea cărţii preferate din copilărie. Care a fost cartea care ţi-a îmbogăţit copilăria şi de ce? Dau leapşa mai departe către Dragoş Butuzea (al cărui blog despre carte a împlinit de curând trei ani), către Gabi Macovei şi către oricine doreşte să împărtăşească amintirea primei lecturi.
Later edit: Au răspuns la leapșă: Denis, Dragoș, Anne-Marie, Cătălin, Gabi
articolul face parte din campania de promovare a proiectului social “Dreptul de a Citi”
