Dupa ce scriu un text, il recitesc in soapta sau in gand, ca si cum controlandu-l auditiv, i-as gasi pauzele artificiale, sincopele, ruperile de ritm si repetitiile. Uneori cand sunt mai atent, vad o idee pe jumatate spusa si o continui. De multe ori insa, imi dau seama ca ideea duce la o alta si impreuna merita tratate intr-un alt articol si nu insist.

Daca imi place sa controlez sonor textul scris, in schimb nu obisnuiesc sa-mi citesc articolele dupa ce-au fost publicate. Am senzatia ca fac baie in aceeasi apa folosita si data precedenta. Pe langa aceasta, imi este teama de-a nu descoperi mediocritatea tradata in text. De multe ori mi s-a intamplat sa fiu multumit de un text, iar apoi recitindu-l dupa o anumita perioada, sa-l regasesc slab, popularizant si inchis. Cum acest lucru nu este o senzatie agreabila orgoliului meu, prefer sa scap (sa-l uit, sa-l ard – ca etapa parcursa) de un text indata ce-l trimit la apa.

Uneori imi regasesc textele preluate pe diferite forumuri. Texte uitate pe care recitindu-le, reusesc cu greu sa le recunosc specificul propriu. Uit, uit des. Scriu textul, ii dau drumul si apoi sunt deja in alta parte, cu alte framantari pe alte frecvente. Genul asta de instabilitate si aceasta lipsa de continuitate pe care o observ imi ingreuneaza enorm efortul de-a revedea si eventual de-a reface unele texte mai vechi.
N-am vocatia flaubertiana de-a sta o noapte intreaga in jurul unei virgule sau expresii si probabil mult timp de acum incolo voi trada neglijenta si graba in redactare, iar cand un articol mi-a iesit bine, a avut doar norocul sa fie scris pe nerasuflate.

De regula am multe draft-uri in editor, unele ajung sa fie sterse, iar altele sunt reluate si apoi publicate. Ciornele ma ajuta sa nu uit anumite idei si ma responsabilizeaza (nu-mi place sa le vad despachetate, imi stau in cap si incerc sa scap de ele, scriindu-le pana la capat. Este probabil aceeasi manie pe care o resimt in fata unei scrumiere pline cu mucuri. De la doua-trei tigari in sus, golesc scrumiera ca un chelner silitor. Probabil e aceeasi manie cu care un masturbator obsesiv simte nevoia imediata de-a se spala, de-a se curata.

De obicei, greselile de gramatica si sintaxa le observa altii mai atenti ca mine si, odata semnalate, le corectez fara nici o jena. Fara aceeasi jena cu care le si comit. Intr-una din primele recenzii la romanul proaspat aparut Maitreyi, Serban Cioculescu a facut un inventar al greselilor de gramatica si-a gasit aproape o suta de asemenea penibilitati. Penibilitati care n-au ocultat cu nimic povestea si nici aura scriitorului.

Nu o data mi s-a intamplat sa incep un text si dupa al doilea paragraf sa observ ca sunt purtat in cu totul alta directie. De exemplu, Poezie si adevar trebuia sa fie un post despre carentele mele rusinoase de lectura (mari clasici, mari romane etc) si s-a transformat intr-un inventar personal de autobiografii. Ma bucur cand se intampla acest lucru, e un semn de catalizare a anumitor latente, e vanturarea propriei pleve.

Sunt texte pe care le scriu pentru ca azi n-am scris nimic, au fost texte pe care le-am scris cu gandul la cineva (de regula, texte sapientiale de motivare), sunt subiecte pe care uneori le abordez pentru ca pica bine dupa alte subiecte despre am scris recent si sunt teme pe care le abordez pentru a-mi trada amplitudinea preocuparilor mele.
Cel mai des repros pe care mi-l fac este ca scriu prea putin, prea eliptic si uneori prea ermetic (nu pentru ca ideile ar fi refuzate unor minti normale, ci pentru ca uneori sunt greoi in exprimare).

In genere, nu-mi plac ideile care se rezolva in psihologie, NLP si chei ale succesului. Pentru “nisa mea”, adevaratele idei incep dupa aceasta bariera. Nu prea consum texte pentru ridicarea propriului tonus (m-am deprins cu alte modalitati in acest scop) si nu cred ca ajunge vreodata la indemanarea artistica a unui text ce poate schimba amploarea secretiilor hormonale ale cititorului. Un text bun are o inteligenta emotionala mai mare decat a autorului sau.

Sunt adeptul scrierilor fragmentare, al textelor care nu epuizeaza un subiect si-mi plac ideile incipiente si intrebarile stangace. Probabil sunt la o varsta care n-a ajuns la etapa lucrurilor elaborate, a proiectelor de mare anvergura si prefer in continuare sa scriu grabit si sa scriu acum. Pentru mine, a scrie acum valoreaza mai mult decat a scrie maine mai bine. Maine nu voi scrie niciodata mai bine, maine doar ma vor preocupa alte probleme. Lucrurile amanate nu creaza decat povestea trista a insasi amanarii lor.
Nu o poti coace doua luni ca sa fii spontan o singura data!

Aceasta tendinta grabita este in stransa legatura cu lipsa dorintei de-a (re)citi propriile textele. E ca si cum as sta la geam si privindu-ma inauntru facand dragoste, m-as masturba cu iluzia ca placerea mea vizuala este mai mare decat acelui eu care este in act. Ocheeii, n-a fost comparatia cea mai reusita, insa ati prins ideea.

Acestea fiind zise, pana la urmatoarea revedere va urez sa va pregatiti sa fiti cat mai spontani!