I-a picat fața când m-a văzut coborând dintr-un BMW

101 Flares 101 Flares ×

I-a picat fața. Credeam că este doar o figură de stil, dar ceva din fizionomie a început să se scurgă. Eram pe strada pe care am crescut și tocmai parcasem mașina – un BMW seria 5 nou – în fața curții.

Țin minte că eram în blugi și cămașă. Nu mai rețin dacă am scris în articolul după acel test drive, dar mi s-a părut că nu poți conduce un BMW seria 5 decât fiind îmbrăcat bine. Ceva smart casual, ceva care să te ridice cât de cât la înălțimea statutului impus de mașină. Ceva care să nu te facă să te simți ca un impostor și care să trimită celorlalți mesajul că mașina pe care o conduci chiar s-ar putea să fie a ta.

Simțisem chestia cu statutul cu o zi înainte, în București, când m-am dus la o agenție să semnez un contract. O agenție – Saatchi & Saatchi – situată într-o clădire de birouri, cu portar și barieră.
Când am oprit mașina în fața barierei, portarul a sărit ca ars. Amabil până la Dumnezeu, mi-a ridicat bariera și mi-a spus unde pot găsi un loc liber în parcarea imensă.
Cu câteva luni înainte, fusesem la aceeași agenție, în fața acelei bariere, cu un Ford Focus. Era un Focus nou, în culoarea red candy obișnuită a modelului, dar portarul – același portar – s-a purtat de parcă l-am deranjat. M-am întrebat – mecanic și cu o vagă urmă de plictiseală – unde mă duc și cât stau.
Navighezi diferit prin aceleași situații sociale – întâlnirea cu un portar – în funcție de statutul pe care reușești să-l transmiți. E un simplu joc de iluzii, dar funcţionează.

Același joc de iluzii l-am simțit și în fața curții, pe strada pe care am crescut. M-am dat jos BMW și am încuiat portierele din cheia inteligentă cu aerul de parcă m-am născut să fac asta. E ceva firesc, e ceva cu care m-am obișnuit.
Pe trotuar, acel bărbat care își plimba copilul de mână îmi părea cunoscut. Mă uit mai atent şi, chiar dacă a trecut mai bine de 10 ani de când nu ne-am mai văzut, îi recunosc. Este un fost coleg de liceu.

M-am oprit să schimbăm câteva vorbe, dar deja îi văzusem schimbarea. Îi picase fața.
Printre “ce mai faci?” şi “pe unde mai umbli?”, nu s-a ferit să nu observe elefantul de pe trotuar:
“Văd că îți merge bine”
A spus-o cu acel aer care ar fi trebuit să transmită bucuria pentru bunăstarea celuilalt, dar deja observasem. Îi picase fața.

Era un gest aproape reflex care nu conținea nicio răutate. Era probabil doar uimirea că acel coleg de liceu – care își petrecea orele și pauzele citind cărți – s-a ajuns. Îi merge bine, ce zic, nu doar bine, BMW-ul ăla e chiar un element de statut: îi merge foarte bine.

Dacă aș fi avut niște frustrări sociale din timpul liceului, dar mi-aș fi dorit o răzbunare simbolică, aș fi continuat jocul aparențelor. Răzbunarea “țăranului din Spania”:
“Da, fraierilor, știu că nu dădeați doi bani pe mine, dar uitați ce mașină mi-am luat”

Un alt român emigrat în America – I se luase un interviu  într-un ziar – avea un singur vis. Să strângă bani de o mașină și să revină în Constanța, oraşul natal. Să se plimbe pe strada pe care a crescut și să le arate tuturor că s-a ajuns, să le-o dea peste nas acelora care nu au crezut în el.
Trecuseră destui ani de când plecase în America, probabil strada pe care a crescut s-a schimbat, iar prietenii din copilărie se risipiseră care pe unde, dar el încă își visa reîntoarcerea triumfală.

Observase “văd că îți merge bine”, arătând cu privirea spre BMW-ul parcat. M-am simțit prost. Nu, e puțin spus. M-am întristat.
Este aceeași tristețe pe care o simt când rude sau prieteni din copilărie mă întreabă dacă câștig bine “În București”. Este aceeași tristețe care mă cuprinde când cineva pe care nu l-am mai văzut de mult își etalează victoriile ca în fața unei comisii ce trebuie să fie convinsă că îi merge bine. Victoriile sunt sociale și financiare. Nimeni nu spune:
“Mă bucur că am ieșit dintr-o depresie”
sau:
“Am scăpat de paralizia gândului că voi muri, iar acum mă simt eliberat”

Am avut impresia că fac un act caritabil când i-am spus că BMW-ul nu este al meu.
“E primit în teste, îi am pentru câteva zile, sunt blogger”.
I-am văzut fața relaxându-i-se, iar zâmbetul a căpătat accentul uman al autenticității. Se liniștise. Între marginile unei clipe umilitoare chiar crezuse că îmi merge bine și părea că-i ultimul lucru pe care ar fi dorit să-l afle.

101 Flares Twitter 0 Facebook 101 101 Flares ×

One thought on “I-a picat fața când m-a văzut coborând dintr-un BMW

  1. jez

    Unul din articolele care mi-au lasat gust amar. De fapt, amaru e acceptabil. Ce simt e altceva, un soi de lehamite, de gol. Pana la urma, moartea caprei vecinului a devenit ceva aproape visceral.
    Trist. Mi se pare si mai trist faptul ca pentru o secunda am incercat sa ma pun in locul colegului. Oare mi-ar fi picat fata? …Da, mi-ar fi picat. Apoi probabil as fi gasit si cateva explicatii la ceea ce vedeam: a furat-o, a luat-o la second, e a unui prieten, i-a facut-o cadou o iubita, e cadou de nunta, e de la firma, e in teste….Trebuie sa fie ceva in neregula cu capra aia… Nu dau doi lei pe capra aia, nu mi-o doresc, dar de ce sa o aiba asta?,

    … azi la ZU Morar zicea ca nu suporta fumul in restaurante, si mai mult decat atat ca nu suporta cocalarii la costum care fumeaza trabuc….

    mai avem vreo sansa la onestitate, la bunatate, la empatie, la simplitate, la modestie?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *