Gardurile din noi

0 Flares 0 Flares ×

În 1986 părinţii mei aveau bani strânşi pentru cumpărarea unei Dacii. Mama dorea maşina, însă tata dorea să se mute la casă, sa aibă curtea şi gradina lui. Stăteau pe atunci într-un apartament cu două camere lângă Parcul Tei şi în curând au început să caute o casă.

Într-o zi, plimbându-se pe strada Libertăţii, au văzut un anunţ de vânzare. Era o stradă cu case, iar la capătul străzii coborau nişte scări către un alt cartier al oraşului.

Mama mi-a spus mai târziu că atunci strada arăta ca în basme. De o parte şi de alta a străzii erau straturi cu flori de toate culorile, curţile aveau multă verdeaţă, iar grădinile păreau întreţinute.

Acolo au văzut anunţul. Era o casă bătrânească cu un salcâm în curte. Nu era locuită şi aparţinea fiului bătrânei care stătuse acolo. Fiul locuia în alt oraş şi dorea să scape destul de repede de acea proprietate de vreme ce se zvonea că zona urma să fie demolată în vederea construirii unui cartier cu blocuri.

Astfel, în primavara lui ’86, părinţii meu au cumpărat destul de ieftin o casă pe care imediat au început s-o demoleze. Toată vara au construit o alta nouă, iar în toamnă ne-am mutat acolo.
Mai întâi, ne-am mutat în două camere, apoi în trei camere, apoi patru camere, apoi cinci camere. În fiecare an le veneau idei şi mai construiau câte ceva. Au făcut un hol, au mutat baia, au mărit bucătăria, au mărit holul, au închis un perete, au spart un altul.

În acel an totuşi, când au cumpărat locul, toţi le atrăgeau atenţia că zona se va demola şi se vor construi blocuri. Chiar în timp ce ei construiau casa cea nouă, experţi şi inspectori de la primărie veneau în grădină, măsurau și testau solul, să vadă la câte etaje va rezista.
Lor nu prea le-a păsat, au construit înainte, au riscat, iar dacă decembrie ‘89 s-ar fi întâmplat un an mai târziu, probabil noua casă ar fi urmat să fie demolată.

Atunci, eu aveam şase ani, iar fratele meu avea cinci ani.  Când ne-am mutat grădinile nu aveau garduri şi erau despărţite doar de cărarea dintre ele. Când am descoperit noi grădina, ne-a povestit mama mai târziu, am crezut că totul este al nostru. Ne-am jucat peste tot, ne-am fugărit peste tot, printre straturile şi în grădinile vecinilor.

Vecinii nu s-au ofuscat prea tare, erau nişte oameni simţiti şi răbdători cu copiii sălbateci ai noilor vecini, însă în câteva luni, brusc sau subtil, între grădini au început s-apară gardurile.

oborau nişte scări către un alt cartier al oraşului.

Mama mi-a spus mai târziu că atunci strada arăta ca în basme. De o parte şi de alta a străzii erau straturi cu flori de toate culorile, curţile aveau multă verdeaţă, iar grădinile păreau întreţinute.

Acolo au văzut anunţul. Era o casă bătrânească cu un salcâm în curte. Nu era locuită şi aparţinea fiului bătrânei care stătuse acolo. Fiul locuia în alt oraş şi dorea să scape destul de repede de acea proprietate de vreme ce se zvonea că acea zona urmează să fie demolată în vederea construirii unui cartier cu blocuri.

Astfel, în primavara lui 1986, părinţii meu au cumpărat destul de ieftin o casă pe care imediat au început s-o demoleze. Toată vara au construit o alta nouă, iar în toamnă ne-am mutat acolo.
Mai întâi ne-am mutat în două camere, apoi în trei camere, apoi patru camere, apoi cinci camere. În fiecare an le veneau idei şi mai construiau câte ceva. Au făcut un hol, au mutat baia, au mărit bucătăria, au mărit holul, au închis un perete, au spart un altul.

În acel an totuşi, când au cumpărat locul, toţi le atrăgeau atenţia că zona se va demola şi se vor construi blocuri. Chiar în timp ce ei construiau casa cea nouă, experţi şi inspectori de la primărie veneau în grădină şi măsurau şi testau solul, să vadă la câte etaje rezistă.
Lor nu prea le-a păsat, au construit înainte, au riscat, iar dacă decembrie ’89 s-ar fi întâmplat un an mai târziu, probabil noua casă ar fi urmat să fie demolată.

Atunci, eu aveam şase ani, iar fratele meu avea cinci ani.  Când ne-am mutat grădinile nu aveau garduri şi erau despărţite doar cărarea dintre ele. Când am descoperit noi grădina, ne-a povestit mama mai târziu, am crezut că totul este al nostru. Ne-am jucat peste tot, ne-am fugărit peste tot, printre straturile şi în grădinile vecinilor.

Vecinii nu s-au ofuscat prea tare, erau nişte oameni simţiti şi răbdători cu copiii sălbateci ai noilor vecini, însă în câteva luni, brusc sau subtil, între grădini au început s-apară gardurile.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

17 thoughts on “Gardurile din noi

  1. Shilo

    Este nevoie de garduri intre noi. Libertatea fiecaruia este conditionata de existenta gardului dintre noi. O libertate nelimitata, neingradita, este o Utopie.

    Reply
  2. geni

    E dreptul fiecaruia sa-si delimiteze propriul spatiu, sa-si apere intimitatea. E bine totusi cand gardul nu se transforma in gratii, nici pt. noi si nici pt ceilalti… 🙂

    Reply
  3. jez

    nu am inteles niciodata de ce dupa ce s-a descoperit ca de fapt infasarea bebelusilor strans in scutec nu le face acestora picioarele mai drepte, totusi in maternitati s-a continuat acest “obicei”. obicei pe care “afara” nimeni nu il practica. copilasii sunt lasati liberi, doar in pampersi sau imbracati in lucrusoarele de acasa. (mai mult, incercarea de a tine picioarele drepte poate agrava o posibila displazie congenitala a articulatiei coxo-femurale).

    de curand m-a lamurit un prieten doctor ca acea infasare cat mai stransa in scutec incearca sa creeze o continuitate in perceptia de “loc stramt” pe care i-o da bebelusului uterul/pantecul matern.

    tot el mi-a spus ca de-a lungul vietii copilul si mai tarziu adultul incearca sa isi caute sau sa isi creeze acelasi tip de spatiu intim si stramt, dar in acelasi timp confortabil, o incercare de a reface “cuibul”/ “matca”.

    o fi, nu o fi adevarat? parca inclin sa cred ca da.

    pentru asta oamenii fac sacrificii inimaginabile, risca, devin chiar si sclavi, dar simt ca rezultatul merita sacrificiul: casuta de vis. (sau masina de vis, daca e sa curga ceva sange de nomad prin vine 🙂 )

    Reply
  4. uncelalalt

    cred ca libertatea e o treaba dur de privit din spatele limitelor induse-impuse.

    e posibil ca astea sa se transforme in garduri pentru ca avem cateodata senzatia ca libertatile noastre se bat cap in cap si ca dragostea aia practica de care-ai povestit tu e de tinut in curte, in lesa, sub cheie.

    astept ziua in care oamenii care locuiesc pe strada libertatii o sa joace prinsa cu sarit peste garduri.

    e mai solicitant, dar acum, parca e mai multa tehnica. sau stil.

    Reply
  5. gygyk

    hmm…garduri!!..am fost, vara trecuta, in slovenia..toate casele – fara niciun gard..si , cica, e cea mai dezvoltata tara din estul europei…la noi sunt garduri ptr ca in suflet avem garduri..oare nu era mai bine daca va demola??…blocurile nu au garduri, ci gardulete…

    Reply
  6. jez

    gygyk

    slovenii iubesc enorm florile, sunt preocupati de gradinarit inca de mici.
    au si langa blocuri straturi de flori, pe care le ingrijesc foarte atent. pana si mormintele sunt impecabile.
    in ljublijana cand am fost in 2001 am avut socul vietii sa vad in fiecare intersectie lalele si narcise…este o dragoste pentru frumos care ii uneste. si cu riscul de a ma hazarda poate ca exista chiar concurenta (cine are cea mai frumoasa gradina) si poate d-aia nu au garduri….sa isi priveasca rezultatele si sa se autodepaseasca 🙂

    Reply
  7. pool

    Sa zici mersi ca nu v-au rupt urechile si vau batut cu sipicile de la viitoarele garduri. eu unu asta v-as fi facut:)

    Reply
  8. Bogdan Grigore

    geniala Slovenia..am ramas si eu indragostit de aceasta tara….

    scrii frumos Adrian…iar conceptul asta de gard ma duce cu gandul la un citat care imi place

    Se spune ca o calugarita ar fi inventat sarma ghimpata …

    cum are si placebo o melodie cu : protect me from what i want….suntem vulnerabili fatza de ceea ce ne dorim…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.