Am crescut având atât de multă instabilitate în jurul meu încât atunci când lucrurile devin stabile încep să devin suspicios.

Erau zile în acei ani de inflație galopantă când mă duceam să cumpăr pâine și ai mei nu știau câți bani să-mi dea.
Am trecut de la sînt la sunt printr-o știre prezentată de o profesoară de română.
N-am știut dacă voi da examen de capacitate sau nu.
N-am știut în ce formulă va fi Bacalaureatul.
N-am știut dacă la admirerea în facultate voi da examen sau va fi concurs de dosare.

Nimic din ce mi s-a întâmplat în anii formării mele nu mi-a dat de înțeles că trăiesc într-o societate așezată, la locul ei. Nimic din ce li se întâmpla celor din jurul meu nu mi-a creat senzația că poporul în mijlocul căruia m-am născut știe pe ce lume se află.

N-am cunoscut sărăcia, n-am murit de foame, dar am crescut într-un mediu confuz plin de instabilitate. De pe o zi pe alta, de la un an la altul, într-un pronunţat contrast între principiile învăţate şi realitatea din teren, între valorile asumate şi atotputernica descurcăreală.

Am avut mereu impresia viaţa e plină de scurtături pe care doar oamenii descurcăreţi le descoperă. Scurtături, fente şi trucuri care îţi amintesc în permanenţă de fragilitatea existenţei, de tărâmul lui era cât pe ce să nu se întâmple.

Când totul pare atât de fragil începi să devii recunoscător pentru lucrurile simple din viaţă şi înveţi să apreciezi fiecare insulă de stabilitate. Câţiva prieteni, pe cineva alături, o familie, o pasiune.

Am trăit în ultimii ani atât de multe contraste şi rupturi încât instabilitatea s-a înfiripat în fiecare arie (afectivă, financiară, profesională) a vieţii mele. Am ajuns să mă simt în largul meu în situaţii care ar provoca atacuri de panică oricărui om normal, dintr-o societate normală.

Nu mă lamentez, încă nu mi-am pierdut recunoştinţa faptului de a fi în viaţă sau de a vorbi această limbă, dar încep să intru la bănuieli cu privire la cecul în alb pe care i l-am oferit acestei ţări.