De ce ai ţine un jurnal?

0 Flares 0 Flares ×

3424035061_f6072b8fa3_m

M-am apucat să ţin un jurnal pe la cinsprezece ani din dorinţa de a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi. Umpleam pagini întregi cu descrieri ale propriilor gânduri, ale reacţiilor şi ale emoţiilor mele. Curând, în mod nesurprinzător, mi-am dat seama că nu am chef să recitesc aceste lungi descrieri. Am realizat că, revenind la acele pagini inevitabil patetice, mă scaldam în aceeaşi apă în care mă spălasem înainte, iar această imagine semnifica pentru mine eternul plictis şi imensa inutilitate a unui act.

Am continuat totuşi să scriu în jurnal cu dorinţa de a imortaliza întâmplări, note de lectură şi visuri (descoperisem pe Jung). Mi se părea un gest pe care dacă nu l-aş fi făcut eu însumi, nu avea să fie împlinit de nimeni. Eu trăisem acele lucruri, eu citisem acele cărţi şi era păcat să se piardă totul în uitare.

Una din tristeţile paradoxale pe care le simţeam veneau din bucuria de a trăi tot felul de aventuri (în sensul existenţial al cuvântului) şi neputinţa de a le împărtăşi cu ceilalţi. Neputinţa era cauzată atât de lipsa talentului meu literar, cât şi de lipsa de răbdare de a povesti pe îndelete toate întâmplările semnificative.

Una din provocările oricărui jurnal vine din intuiţia trecerii timpului şi imposibilitatea de a retrăi clipele care dispar imediat ce se nasc. În mod inevitabil, scrisul este un mod de a lupta cu timpul, mai precis, cu inevitabilul trecerii lui. A scrie este atât o condensare a timpului (de unde senzaţia că trăieşti mai multe vieţi), cât şi o ieşire din timp (posibilitatea de a transcende propria condiţie “locală”).

Un jurnal este un martor al propriului traseu prin viaţă, un prieten care poate povesti cât ai făcut, cât ai încercat şi cât ai iubit. Când te uiţi înapoi, observi că zilele în care nu ai povestit nimic, se şterg şi se pierd pentru totdeauna. Nepovestile şi neîmpărtăşite, fragmente din tine se pierd pur şi simplu în neant.

Mai mult decât atât, dincolo de propriile tale întâmplări, un jurnal poate fi şi o responsabilitate pentru poveştile celorlalţi care de multe ori nu apucă să fie scrise sau împărtăşite. Un asemenea jurnal este o dovadă de implicare şi de asumare a momentului. Câte epoci şi câte caractere nu sunt “salvate” prin lectura jurnalelor din acea vreme?

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

11 thoughts on “De ce ai ţine un jurnal?

  1. MeetTheSun

    În câteva rânduri am încercat acest tip de exerciţiu, însă de fiecare dată m-au oprit neputinţa de a reda anumite evenimente şi sentimente sau conştientizarea omisiunii altora.

    Un jurnal îţi imprimă dorinţa de a face un lucru complet, nu doar de a-l experimenta. Povara unui jurnal ne-bine făcut e ca un cer pe umerii lui Atlas.

    Reply
  2. floungureanu

    “Una din tristeţile paradoxale pe care le simţeam veneau din bucuria de a trăi tot felul de aventuri (în sensul existenţial al cuvântului) şi neputinţa de a le împărtăşi cu ceilalţi.”
    Si totusi, tocmai de-aceea, jurnalul este o incercare de a imprima, de a explica, de a intelege, de a detalia trairea profunda ce insoteste un eveniment.Nu le e dat tuturor harul de a se cauta pe sine “in cautarea timpului pierdut”.
    Pana la urma cine mai are curajul azi sa se se introspecteze?
    Adolescentul, omul aflat in cumpana si cautatorii de sens.

    Reply
  3. Jocul Orb

    Regasesc foarte mult din starea anilor in care scriam si eu jurnal in randurile de aici.

    Cred ca de la 13 la 18 ani am zeci de caiete-jurnal ingropate intr-o pivnita de tara.
    Scrierea lor mi-a fost pretioasa pentru ca in mare parte a reprezentat o ordonare a dezvoltarii mele emotionale, intelectuale etc. Acolo faceam bilantul de sfarsit de an si planurile pentru anul urmator, identificam cartile citite, filmele vazute, muzeele vizitate, poemele de suflet, practic landmarkurile unei adolescentze. Acolo imi aduceam argumente pro sau contra de cate ori aveam de luat cate o hotarare ce atunci parea fundamentala, acolo se decidea prin acelasi tip de teza-antiteza-sinteza daca anumiti oameni imi plac cu adevarat, acolo se raspundea la intrebari care incepeau cu de ce? si tot acolo uneori imi desertam pur si simplu trairile.

    Cert e ca oricat de indreptatit ar fi parut atunci ceea ce scriam, acum nu l-as lasa in mainile nimanui. Sunt niste camere prea intime ale construirii unui suflet si nici macar nu mai sunt de actualitate.

    totusi, spre deosebire de atunci, a scrie un jurnal la fel de intim acum la varstele astea imi pare un demers periculos. Pentru ca adeseori contine nume, fapte, marturii care nu ne apartin in totalitate. Niciun mediu nu pare destul de sigur pentru un jurnal chiar daca nu suntem toti Presedintii Americii :). Am citit jurnale ale cunostintelor piratate si trimise din razbunare de apropiati ai lor. 15 minutes of fame s-ar putea sa nu ne ocoleasca deci ar fi bine sa nu ne prinda in pijamale. O judecata sociala si superficiala, e drept, dar e din categoria precautiilor care trebuie luate pentru protejarea intimitatii.

    Reply
  4. Zina

    Imi place mult sa tin jurnalul de calatorii. Impresiile proaspete, notate seara, cand mai functioneaza doar capul si mana, sunt un deliciu cand le recitesti dupa o luna, una an sau mai mult.

    Reply
  5. Jacqueline

    Nu obisnuiesc sa mai scriu un jurnal de mult… In schimb consemnez momentele esentiale din viata transformandu-le in povesti. Alteori scriu pe blog sau scriu o recenzie de carte si cand ma intorc, peste luni, lucrurile acestea simple imi aduc aminte cine am fost si incotro ma indrept.

    As vrea sa mai am rabdarea si timpul sa scriu mai mult despre mine, astfel incat sa caut mai putin in arhiva de messenger, un instrument pretios pentru contorizarea timpurilor. 🙂

    Reply
  6. Pingback: Bune de citit: 14-20 februarie 2011 | Dojo Blog

  7. LeneBarbie

    Pe la 13-14 ani cred ca am inceput sa scriu primul jurnal. Pana prin liceu cred ca am continuat sa umplu agende intregi cu povesti, iluzii si deziluzii, un soi de telenovela personala pe care niciodata nu am avut macar curiozitatea sa o recitesc dupa ce am asternut’o pe hartie, cu cerneala si uneori lacrimi.
    Ultima data cand am fost acasa, de Craciun, am aruncat toate jurnalele din vremurile acelea. Nu stiu daca a fost un moment de furie sau pur si simplu de luciditate, dar mi se pare o decizie pe care n’am s’o regret curand. Pentru ca scrisul are pana la urma rolul de catarsis, te ajuta ca nimeni altul in momentele in care ai nevoie, dar cand lasi in urma toate acele lucruri, jurnalul de alta data pare sa’si piarda sensul si ajungi uneori sa te intrebi “Oare chiar am scris eu toate astea?”.
    Acum am in continuare o agenda pe care o umplu cu ganduri, dar nu cu povestiri de zi cu zi, pe care chiar imi place sa o rasfoiesc din cand in cand. Cred ca fiecare etapa din viata e diferita de cele de dinaintea ei si prin simplul fapt ca nu mi se mai pare inutil sa ma recitesc, imi dau seama ca am ajuns sa ma maturizez. Sau asa mi se pare mie…

    Reply
  8. eva

    Aţi trăit senzaţia aceea când jurnalul de la 17 ani v-a fost furat şi citit, deşi a fost bine ascuns? Oooo, ce adrenalină! A doua zi l-am ars, definitiv.

    Unii fac din blog jurnal, se exhibă mult pe el. Cred că-şi fac un deserviciu.

    Reply

Leave a Reply to Jacqueline Cancel reply

Your email address will not be published.