Cum a fost inventată iubirea?

0 Flares 0 Flares ×

Deși se află abia la pagina 19, e fraza cu care începe cu adevărat romanul:

“Madeleine’s love troubles had begun at a time when the French theory she was reading deconstructed the very notion of love.”

Madeleine e în ultimul an de facultate, s-a înscris la cursul de semiotică și a început să citească Barthes, Eco, Lacan, Derrida – aflând practic că iubirea este doar un construct cultural. Chiar în același timp, se îndrăgostește.

Una dintre idei este că dacă n-am fi citit anumite cărți, dacă n-am fi văzut anumite filme, dacă n-am fi auzit anumite povești, n-am fi știut ce este dragostea.
Mai mult decât atât, fără anumite povești din jurul nostru, am înțelege mai puțin ce se întâmplă cu noi atunci când suntem îndrăgostiți. Nu este ca și cum înțelegem oricum mare lucru, dar măcar aflăm că și alții au fost în postura noastră. Uite ce au gândit ei, uite ce au pictat, uite ce poezii au lăsat în urmă.

Ideea este că iubim și vedem dragostea în funcție de modelele culturale disponibile care creează atât un fond de așteptare, cât și o grilă de interpretare. Înainte de a se îndrăgosti, orice adolescent află din cărți și filme cum este atunci când iubești. Că persoana iubită ți se pare cea mai frumoasă, că te gândești numai la ea, că îți faci tot felul de gânduri, că îți tremură inima și că suferi atunci când pleacă, atunci când o pierzi. Este un întreg registru pe care cultura îl pune la dispoziția oricărui îndrăgostit.
Este un fel de a spune că au mai existat oameni îndrăgostiți și uite, pe baza mărturiilor, ce se întâmplă.

Deși toate basmele sunt pline de “au trăit fericiți până în adânci bătrăneți”, acestea nu conțin imaginea modernă a iubirii. Fericirea celor doi se înstalează după ce Făt Frumos a invins toți zmeii și a trecut de toate obstacolele (văzute ca rituri de inițiere). În niciun basm, nu există problema compatibilității dintre cei doi, nu există gândul că poate cei doi nu se înțeleg, ca poate fericirea până în adânci bătrâneți depinde doar lumea cuplului, iar nu de lumea exterioară care se poate pune de-a curmezișul.

Ce înțelegem noi prin dragoste izvorește din amorul curtenesc (serenade, cavalerism, împotrivirea familiei) și trece prin romantism (melancolie, imposibilitate iubirii perfecte, poetul pierde iubita în fața altuia mai descurcăreț, femeie nu se ridică la înălțimea iubirii lui).
În urma tuturor poveștilor despre iubire din cărți și filme, femeile așteaptă anumite gesturi din partea lui. Flori, atenție, calaverism, să aibă ochi doar pentru ea, să-i facă declarații, să o așeze simbolic pe un tron.

De vreme ce iubim și vedem iubirea în funcție de poveștile dominante ale culturii actuale, nu e greu de imaginat că dacă în viitor se vor inventa alte povești, vom iubi în funcție de ele. Am aflat că Iubirea se poate întâmpla în vremea holerei, ca poate depăși granițe culturale (Maitreyi) și că ne face să semnificăm obiectele pe care Ea le-a atins (Muzeul Inocenţei). Obiecte prin care poți regăsi un timp pierdut, o epocă de aur în care iubirea era actualizată.

Poveștile nu-s de blamat, e bine să fie citite și cunoscute. Dacă nu citim romane de dragoste, dacă nu știm marile povești (Louise și Abélard, Romeo și Julieta, Florentino Ariza și Fermina Daza, Maitreyi și multe altele), dacă nu vedem anumite filme (Casablanca, de exemplu) înțelegem mai puțin din ceea ce ni se întâmplă atunci când iubim pe cineva.
La urma urmei, nu putem iubi fără imaginația care se hrănește din marile mituri ale dragostei.

În partea întunecată a lucrurilor, iubirea distruge. Sunt zeci de tratate în Evul Mediu care situează iubirea la nivelul patologicului. Este o boală care ne cuprinde și ne face să nu mai avem poftă de mâncare, să avem halucinații, să slăbim, să facem gesturi imorale și tot așa.

Iubirea este un virus care ne cuprinde și de care scăpăm cu greutate sau – pentru că sunt multe povești de iubire care trec dincolo de moarte – de care nu putem scăpa niciodată.
Iubirea este o iluzie, o poveste în sensul peiorativ al cuvântului de care ne agățăm cu  toată disperarea lașității noastre umane.
“Renunță la ea, fii puternic, treci mai departe, vezi realitatea, nu te iubește, își face joc de tine, vei găsi pe altcineva care să te aprecieze”
Iubirea distruge, e intolerantă, e egoistă și posesivă. La finalul tragic și inevitabil, poți spune despre tine că ești doar o umbră. I am just a shadow of the man I used to be.

La urma urmei, toate sunt povești născute din alte povești. Și, indiferent cum este văzută dragostea, poate avem nevoie de o poveste pentru a înțelege ceea ce trăim.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

2 thoughts on “Cum a fost inventată iubirea?

  1. Rudolph Aspirant

    Ideea cu dragostea inspirata cultural din diverse povesti apartine dlui de la Rochefoucauld, desi am impresia ca dansul o rostise mai mult in gluma, oarecum critic ironic, la vremea dansului, pt a lua in deradere pe cei care se indragostesc oarecum cliseistic, influentati de role modeluri mai putin calitative din literatura sau chiar texte de eticheta sociala mai mult sau mai putin pseudo-prescriptive fie ele laice sau clericale, sau pt a se asemana cu diversi VIP-i, si astfel nici macar nu apuca si nici nu capata obisnuinta sa-si examineze in mod mai critic auto-reflexiv acele dorinte difuze in esenta proiectate, si habar nu au nici ce sa faca inlegatura cu ele decat cel mult sa schimbe statusul si sa posteze niste poze pe Facebook, (sau ma rog, echivalentul mediilor sociale de la vremea dlui Francois de la Rochefoucauld). Ins adesigur si ceilalti au dreptate intr-o oarecare masura, dat fiind ca pana si in absenta scolarizarii tot exista diverse povesti de amor transmise oral, adica e dubitabil cum ca povestile culturale nu ar avea nici o importanta, desi desigur ca ele reprezinta straturi mai superficiale, care cel mult obliga la o luare de pozitie politica, insa altfel de cand exista povesti, fie vorbite, fie demonstrate asa lanivel d eritual de catre niste leaderi preoti, fie desenate de cine stie ce propagandist-educator-artist pe vreun perete pe undeva anume, mai ales unul aprobat de administratia grupului sau clanului respectiv de oameni, desigur ca se va iubi in mare parte sau cel putin se va broda pe diverse atractii in mod proiectat influentat de aceste povesti. Desigur, pare mai romantic si induiosator si parca mai natural, poate chiar mai autentic, asa poate ca intr-un soi de Blue Lagoon naturalistic pseudo-paradisiac, total conform ideilor naturalismului din ce in ce mai popular la vremea dlui de la Rochefoucauld, cand se intampla asa prima oara, la pubertate, aprooape fara voie si fara auto-reflexie, [lus in cazul unor oameni izolati si in esenta analfabeti si aculturati dincolo de varsta primei copilarii care e probabil in ceata si datorita traumei naufragiului. (Vorbesc de filmul din 1980 cu dna Brooke Shields si dl Christopher Atkins). Dupa aia poate interveni si e probabl important sa intervina si critica de filme, asa cum de fapt a si intervenit destul de aprig, nu numai in legatura cu filmul dar si cea sociala in legatura cu varsta dnei Shields de la acea vreme…de altfel cu atat mai mult dl de la Rochefoucauld avand probabil dreptate, deoarece dansul era un critic mai degraba social nu de oameni asa in general, insa probabil mai mult al proastelor lor comportamente si maniere, majoritatea desigur invatate de la TV (sau echivalentul de la acea vreme). Insa tind sa cred ca dl de la Rochefoucauld ar fi avut o parere in final pozitiva despre povestea in sine a acelui film, mai ales daca ar fi vazut-o si ecranizata.

    Reply
    1. Adrian Ciubotaru Post author

      Da, citatul lui Rochefoucauld (“There are some people who would never have fallen in love if they had never heard that there was such a thing.”) implică mai mult o critică socială decât una a naturii umane.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.