Nu-mi place să vorbesc despre Dumnezeu şi mă simt agresat ori de câte ori cineva mă întreabă dacă cred sau nu.
Acest disconfort vine atât din nevoia justificărilor ulterioare, cât şi din faptul că acest subiect este unul destul de intim pentru mine.
Nu cred nici în argumentele teiste, nici în cele ateiste. Dacă am argumentele, ce nevoie aş mai avea de credinţă?
Dacă anumite idei mi se prezintă raţional, acceptarea lor ar ţine de domeniul evidenţei. Nu ar conţine nimic eroic, nu aş risca cu nimic.
Pentru mine, credinţa este motorul spiritului uman. În concepţia mea, credinţa nu este în mod necesar legată de existenţa unei Fiinţe Supreme, ci vorbeşte din plin de magia spiritului uman.
Credinţa este capacitatea de semnificare a minţii umane, este eroismul de a arunca sens în jurul tău chiar şi atunci când nimic nu are sens.
Nu cred în păcat, însă dacă as accepta unul, a fi lipsit de credinţă în ce priveşte posibilităţile nelimitate ale vieţii este primul şi singurul.
Credinţa înseamnă fidelitate faţă de libertatea mea interioară. A mă închina cu ochiul deschis înăuntru înseamnă a-mi respecta propria şansa şi propriile latente.
Credinţa este motivaţia de fiinţă a omului.
E nevoie de credinţă pentru a iubi. Pentru a te ridica, pentru a continua, pentru a accepta ocaziile frumoase.
Nimeni nu te convinge raţional să te ridici din pat în fiecare dimineaţă.
E nevoie de credinţă.
DA!
Asteptăm să ne ajungă și sufletele…”
“Am ajuns zei înainte de a învăţa cum să fim oameni.”
Credinţa e despre oameni, nu despre zei
Rezulta ca oamenii SUNT zei. sau nici macar. mai bine ne reprezentam ca entitati. suntem in fond oameni pentru ca asa ne percepem. nu vrem in ruptul capului sa ne simtim gloriosi, “supremi”. nu in mod orgolios, ci intr-un mod sincer si total, sa ne intelegem maretia, frumusetea, perfectiunea fie si imperfectiune.
avem cel mult “superoameni”, supermani, paranormali…dar nu ne vedem zei
suntem ceea ce credem ca suntem. ne incredem in ceea ce mintea noastra poate face sens. mai departe de atat nu putem zbura.
nu pentru ca nu avem aripi, ci pentru ca nu vedem zborul decat cu ajutorul unor aripi. bla bla
Citeste Sartre daca nu ai facut-o deja. El vorbeste despre creearea de sens acolo unde de fapt nu exista unul. Si de datoria pe care o avem de a da un sens vietii.
E tot un fel de credinta, doar ca o faci cu ochii deschisi, fara credulitate.
Placerea e o mare cursa in drumul spre libertate.
Cine crede in libertate, ar trebui sa se pregateasca pentru o grea asceza.
E o plăcere să te citesc, Adrian ! 🙂
[…] găsit pe blogul lui Adrian Ciubotaru un mic (doar la propriu) articol care m-a lăsat câteva minute cu gândurile suspendate în aer, ca în momentele acelea de […]
@Horia Poti sa imi recomanzi ceva titlturi?
Sa fii sanatos, prietene, ma bucur sa te citesc, dar daca ar sta in mainile noastre sa ne trasam traiectoriile dupa cum ne taie pe fiecare capul, unde am ajunge? Ar fi mai groaznic decat ciocnirea planetelor intre ele, catu-i cosmosu’ asta de mare. Trebuie neaparat ca exista un “soare” exterior noua in jurul caruia gravitam. Si sa nu-mi spui ca eu am inventat soarele in mintea mea, ca innebunesc. Eu sau tu.
de acord. dar cu observatia ca, mergand pe definitia ta, si marx, freud sau nietzsche vorbesc despre credinta.
Credinţa este efortul permanent al omului de a raţionaliza o existenţă absurdă, de a îmbogăţi prin spirit o natură fundamental indiferentă. Cam aşa zice DD Roşca.
sartre`s l`existentialisme est un humanisme – este suficient pentru inceput – cu atat mai mult cu cat acesta ar putea sa ridice cateva intrebari suplimentare legate de tema postului
(conscience de soi et connaissance de soi – compact .. cu trimitere de referinta la gandirea/reflectiile sale din vremea aceea (incl. fiinta si neant) )
E nevoie de credinta si in greseli si pentru a ierta greselile, cu iubire.
Daca ai credinta nu inseamna ca nu mai gresesti sau ca esti SupraOm.
Cu atat mai putin SupraOmul lui Nietzsche 😉
pai exista doar supraomu’ lui nietzsche [celalalt e superman] 😛
foarte corect ai pus problema, am oarecum aceeasi viziune asupra credintei dar cred si in pacat.. definitia pacatului pentru mine fiind acea activitate pe care o faci care-ti aduce regrete si remuscari. De cele mai multe ori pacatul devine pacat prin aplecarea urechii la normele unei societati, dar oamenii cu spiritul liber si constienti de faptele lor in context sunt absolviti de pacat. Chiar si coranul (ca mai toate scrierile religioase) condamna omorul individual, dar in caz de razboi de ex. este trecut cu vederea.