Ce spui după bună ziua?

0 Flares 0 Flares ×

26-234552-Coperta_fata
Eric Berne, Ce spui după Bună ziua? Psihologia destinului uman, Editura Trei, 2006

Lecturile din psihologie nu sunt punctul meu forte, însă încerc să recuperez. Cartea de față am citit-o – în ciuda traducerii greoaie –  cu creionul în mână din septembrie până acum și mi-a fost prilej de multe noi interpretări ale propriilor amintiri din copilărie.

E interesant de observat cum multe ramuri din psihologie au o structură mitologică mulată pe ideea: cândva (in illo tempore, în copilărie) s-au întâmplat nişte lucruri (ce au făcut primii zei sau primii oameni, ce am făcut în copilărie) care sunt hotărâtoare pentru cursul ulterior al vieţii.

Revenind la cartea de față, după Eric Berne, întrebarea din titlu cuprinde:

toate întrebările esenţiale ale existenţei umane şi problemele fundamentale ale ştiinţelor sociale. Este întrebarea pe care copiii mici “şi-o adresează” lor înşile, la care copiii mai mari învaţă să accepte răspunsuri deformate, pe care adolescenţii şi-o pun unii altora şi celor care îi sfătuiesc, de care adulţii scapă acceptând răspunsurile deformate ale celor mai buni ca ei şi despre care bătrânii filosofi înţelepţi scriu cărţi fără a găsi vreodată răspunsul. Ea conţine atât întrebare fundamentală a psihologiei sociale: “De ce vorbesc oamenii unii cu alţii?”, cât şi întrebarea fundamentală a psihiatriei sociale: “De ce le place oamenilor să fie agreaţi?”

A spune “bună ziua” corect înseamnă a-l vedea pe celălalt, a fi conştient de el ca fenomen, a fi prezent pentru el şi pregătit ca el să fie prezent pentru tine.

Interesul fundamental al analizei tranzacţionale îl reprezintă studierea stărilor Eului (Copilul, Părintele, Adultul) în intervalul dintre “bună ziua” şi “la revedere”.

Poziţii universale ale fiecărui om:

Eu sunt ok, tu eşti ok – poziţia “sănătoasă”, poziţia eroilor şi a prinţilor
Eu nu sunt ok, tu eşti ok – poziţia “depresivă”
Eu sunt ok, tu nu eşti ok – poziţia “arogantă”, poziţia mediocrilor
Eu nu sunt ok, tu nu eşti ok – poziţia “inutilităţii”

În carte sunt detaliate și poziții triadice (Eu, Tu și Ei) pe care nu le-am notat aici.

Despre scenariul de viață
Fiecare om hotărăşte în copilăria mică felul cum va trăi şi felul cum va muri, iar acel plan, pe care-l poartă în minte oriunde s-ar duce, se numeşte scenariu de viaţă.
Scenariul reprezintă ceea ce a plănuit persoana, în copilăria mică, că va face, iar cursul vieţii reprezintă ceea ce se întâmplă în realitate.

Unul din obiectivele analizei scenariilor de viaţă constă în plasarea planului de viaţă al pacientului în contextul general al psihologiei istoriei a întregii specii umane, psihologie ce nu pare să se fi schimbat prea mult din vremea peşterilor.

Contrascenariul stabileşte stilul de viaţă al persoanei, iar scenariu îî controlează destinul.

Scenariile sunt menite să dureze o viaţă. Ele se bazează pe decizii luate în copilărie şi pe programarea parentală, care este întărită permanent.

Un studiu asupra cauzelor deceselor a ajuns la concluzia că mulţi oameni mor când sunt pregătiţi. E cu siguranţă adevărat că în planul de viaţă al majorităţii oamenilor este prevăzută o anumită durată a vieţii. De obicei, durata vieţii presupune un element de competiţie.

Aceasta este cea mai dureroasă sarcină pe care trebuie s-o execute analistul de scenarii: să le spune pacienţilor săi că nu există Moş Crăciun.

Indiferent dacă duce la victorie sau înfrângere, scenariul reprezintă o cale de a structura timpul între primul “bună ziua” de la sânul mamei şi ultimul “rămas bun” de la mormânt.

Scenariile de viață sunt sisteme artificiale ce limitează aspirațiile umane spontane și creative.

Oamenii fac eforturi foarte mari de a-și ascunde scenariul față de ei înșiși și de ceilalți.

Există oameni care se revoltă împotriva scenariului lor făcând în aparenţă opusul a ceea ce “ar trebui” să facă. Totuşi, chiar dacă inversează programul, individul tot programat rămâne.

Copilul care, la început, îşi doreşte să trăiască veşnic sau să iubească de-a pururi poate fi determinat să se răzgândească pe parcursul a 5-6 ani şi să ia hotărârea de a muri tânăr ori de a nu mai risca vreodată să iubească. Odată decizia luată, copilul ştie cine este şi începe să caute în lumea din afară, având în minte întrebarea: “Ce se poate întâmpla cu oamenii ca mine?”

Întrebări importante ale analistului de scenarii:
“Despre ce se discuta la voi acasă seara, la cină?”
“Dacă viaţa familiei tale ar fi jucată pe scena unui treatru, cel fe de piesă ar fi?”

Eliberarea internă este elementul care înlătură porunca şi eliberează persoana de scenariul ei de viaţă, astfel încât să-şi poată împlini aspiraţiile proprii.

Despre programarea parentală
Faptele copiilor sunt dedicate cuiva. Copilul face un lucru sau altul pentru părintele de sex opus şi învaţă de la părintele de acelaşi sex.
Hotărârile din copilărie şi nu planuri formulate la vârsta adultă par să determine, în ultimă instanţă, destinul individului.

Simţămintele preferate se învaţă de la părinţi.
Copilul A ar relata un incident, încheindu-şi spusele cu afirmaţia “Fireşte că m-am simţit furios”
Copilul B ar spune “Eu m-aş fi simţit îndurerat”
Copilul C “Eu m-aş fi simţit vinovat”
Copilul D “Eu m-aş fi simţit speriat”
Copilul E “Eu m-aş fi simţit inadecvat”
Copilul F “Eu aş fi aflat ce se poate face pentru a rezolva lucrurile”

Care dintre copii are dreptate? Fiecare e convins că reacţia sa e cea “firească”. Adevărul e că niciuna dintre ele nu e “firească”, în sensul de “naturală”: toate au fost învăţate sau mai degrabă alese în copilăria mică.

Cea mai productivă întrebare ce poate fi pusă în privinţa influenţelor ancestrale este: “Ce fel de viaţă au avut bunicii tăi?”

Există în multe cazuri în primii ani de viaţă invitaţii generale de a deveni învins: “Ia uite-l ce neîndemânatic e, ha-ha”

“Ca să obţii o mare doamnă începe cu bunica”.

Din porunca mamei “Eşti prea mic să bei whisky”, copilul înţelege “Când vine vremea să dovedeşti că eşti bărbat, va trebui să bei whisky.”
Din fiecare directivă parentală, oricât de indirect ar fi ea formulată, copilul încearcă să extragă esenţa imperativă, programându-şi astfel planul de viaţă.

De obicei, îndemnurile negative sunt rostite tare şi răspicat şi întărite cu forţă, pe când cele pozitive sunt mai… discrete. Astfel, programarea se dovedeşte a fi preponderent negativă.

A fi frumoasă nu ţine de anatomie, ci de permisiunea parentală (la fel şi a avea succes). În virtutea anatomiei, o fată poate fi drăguţă sau fotogenică, însă numai zâmbetul tatălui poate face frumuseţea să strălucească în ochii unei femei.

Copilul ştie – pentru că este învăţat – dacă va fi învingător sau învins.

Niciun om care și-a cunoscut bunica nu e ateu (chiar dacă ea era atee).
Trebuie să fii în relații bune cu bunica ta chiar și după ce a murit.

Învingătorii sunt programaţi prin porunci adaptative, nu restrictive. Chiar dacă dispune de porunci binevoitoare şi de atâtea permisiuni, învingătorului tot îi mai rămâne să lupte cu demonul său, care pândeşte în cotloanele întunecoase ale părţii primitive al psihismului său. Dacă demonul îi e prieten, nu duşman, are succesul garantat.

Iluzii, basme şi alte observaţii
Viaţa omenească urmează tiparul existent în mituri, legende şi basme.
Iluziile sunt acele “o, dacă” şi “într-o bună zi” pe care-şi întemeiază majoritatea oamenilor existenţa.

Morala povestei “Scufiţa Roşie” nu e aceea că fecioarele nevinovate ar trebui să evite pădurile în care se găsesc lupi, ci că lupii nu ar trebui să se apropie de fecioarele aparent nevinovate şi de bunicile acestora; pe scurt, un lup n-ar trebuie să umble singur prin pădure.

Cele mai timpurii trei iluzii identificate de Freud: “Sunt nemuritor, omnipotent şi irezistibil”.

În copilăria mică, iluziile magice sunt acceptate în cea mai romantică formă a lor. În copilăria târzie, ele sunt supuse probei realităţii şi copilul renunţă, fără tragere de inimă, la o parte din ele, rămânând doar un miez tainic care formează temelia existenţială a vieţii. Doar cei mai puternici pot să se confrunte cu loteria absurdă a vieţii fără nicio iluzie.

Specia umană se desparte în copilăria târzie în două părţi: Grupul Vieţii, care-şi ca petrece existenţa aşteptându-l pe Moş Crăciun, şi Grupul Morţii, care-şi va petrece existenţa aşteptând Moartea.

Orice erou dintr-o piesă de teatru sau din viaţa reală joacă iniţial unul din cele trei roluri principale: Salvator, Persecutor sau Victimă.

“Ce faci după ce vine Moş Crăciun?”

Orice om are grădina lui secretă ale cărei porţi le păzeşte împotriva oricărei intruziuni brutale.
Nimeni nu are cum să cunoască imensa, uimitoarea, aproape infinita cantitate de dialog pe care cineva şi-o depozitează în tainiţele obscure ale minţii sale.

Cu puţin exerciţiu, oricine poate învăţa să transforme complimentele în insulte.

Foarte mulţi oameni au un animal sau uneori o legumă care le apare repetitiv în vise. E totemul lor.

Unii oameni îşi trăiesc viaţa după principiul “cum să trăieşti mai bine într-un lagăr de concentrare”.

Majoritatea societăţilor bine organizate le oferă tinerilor, într-un fel sau altul, o cale de a se ipoteca şi, astfel, de a da un sens vieţii lor. Oamenii care n-au destul curaj să se ipotecheze sunt învinşii (potrivit celor care conduc sistemul).

“Prin urmare, toată viaţa ta se reduce la a le demonstra că ai avut dreptate să te simţi îndurerat, speriat, furios sau vinovat. Foarte bine! Asta-ţi va fi cea mai mare realizare – dacă vrei să continui la fel ca până acum. Dar poate ai vrea să găseşti un motiv mai valoros de a trăi.”

Cele două reguli inviolabile ale morţii:
1) Niciun părinte nu are voie să moară înainte ca toţi copii săi să treacă de optsprezece ani.
2) Niciun copil nu are voie să moară cât timp unul din părinţii săi încă mai trăieşte.

La fel ca tricoul inscripţionat, piatra de mormânt are două feţe. În această privinţă se pun două întrebări: “Ce ţi se va scrie pe piatra funerară?” şi “Ce-ţi vei scrie tu pe piatra funerară?”

Învingătorul este persoana care îşi respectă contractul făcut cu lumea şi cu sine.

Un orgasm ca lumea ar trebui să fie mult mai substanțial decât fantoma palidă numită satisfacție.

Multe femei au în scenariul propriu sloganul standard “N-ai voie să reușești decât dacă întâlnești un Prinț”.

Sistemul nervos uman este construit astfel încât impactul vizual pe care-l au asupra privitorului mișcările mici ale mușchilor faciali este mai mare decât impactul kinestezic al subiectului.
Importanța plasticității faciale este dovedită de faptul că astfel de persoane impenetrabile îi neliniștesc pe ceilalți, care nu primesc indicii privind direcția în care ar trebui să-și modifice comportamentul.

Intuiția este o funcție a stării de Copil a Eului.

Mirosul respirației și al transpirației se pot schimba odată cu modificarea atitudinii afective.

Tortura determină o intimitate stranie între torționar și victimă și o ocazie de a vedea profund unul în sufletul celuilalt.

Pe măsură ce se dezvoltă, embrionul uman parcurge întreg arborele evoluției. Pe măsură ce cresc, copiii parcurg preistoria speciei umane.

Pentru că oamenii care “vorbesc singuri” sunt considerați nebuni, aproape toată lumea a primit porunca de a nu-și asculta vocile din minte.

Dorințele sunt vizuale, directivele sunt auditive.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

9 thoughts on “Ce spui după bună ziua?

  1. Andi

    Basme. Frumoase, dar basme. Nimic nu garantează că iese o doamnă dintr-un șir de doamne! Nici nu poți dresa un copil cu NLP, dacă îl iubești și vrei să își trăiască propria fire/simțire.
    Doar o iubire mare mai poate salva câte ceva în educație. După rețete ies doar surogate. 🙂

    Reply
  2. Cristina Parpalea

    Wow! Pentru cineva care a citit cartea, pot spune ca nu e nici recenzie, nici rezumat, nici trailer, nici teaser, e un fel de idei extrase pe marginea paginii si copiate apoi intr-o fila de blog. Not interesting. Pentru cineva care nu a citit cartea, pare un talmes-balmes de teorii psihologice, disparate, fara lipici intre ele, fara miza, fara introducere, cuprins si incheiere. Si daca imi mai spui si cat e de stufoasa si ca ti-au trebuit 4 luni sa o citesti cu dictionar in mana, chiar ca dau pe AXN sa vad CSI Miami.
    Structura articolului e, de asemenea, fascinanta: gasim introducere, ba chiar inca din paragraful 2 pozitie critica (asta mi-a placut), dupa care urmeaza lista de idei si nici o forma de concluzie.
    Mi-a placut faptul ca exista o pozitie critica, substanta ei insa mi se pare in cel mai bun caz aroganta: ramuri din psihologie care au o structura mitologica?? Pe bune, mitologica?? Citat din wikipedia: “[…]miturile sunt complet imaginare. Cam agresiv din partea cuiva care se chinuie 4 luni sa citeasca o lucrare slab tehnicizata din domeniul psihologiei sociale, apropo, sa catalogheze una dintre principalele teorii ale psihanalizei, teorie de altfel imbratisata si acceptata in proportie covarsitoare de lumea academica de profil, teorie care a vindecat si vindeca oamenii, drept o fantasmagorie in mod ciudat comuna atator ramuri ale psihologiei.
    Si ca sa nu inchei intr-o nota dramatica, voi spune totusi ca respect foarte mult interesul acordat cartii si ideilor extrem de interesante cuprinse in aceasta si sper sa inspiri cat mai multi cititori in directia ei.

    Reply
  3. Adrian Ciubotaru Post author

    Cristina, pentru niște simple note de lectură, reacția ta este evident disproporționată, ca să nu spun lipsită de eleganță.

    Când dai o definiția pozitivistă a mitului citând din… wikipedia și povestești despre psihanaliză cu aer milenarist, reacția ta tradează alte aspecte asupra cărora n-ar fi elegant să mă opresc.

    Pentru a rămâne în nota acestui articol, sunt sigur că agresivitatea ta își găsesc rezolvarea într-una din cele patru poziții menționate în carte:)

    Reply
  4. Cristina Parpalea

    MIT, mituri, s. n. (Adesea fig.) Povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ◊ Loc. adj. De mit = fantastic, fabulos, mitic.
    Asta e din dex. Schimba cu ceva ce-am citat, atat de neprofesional, din wikipedia?
    Blogul tau este public, nu un jurnal sub perna, si are optiune de comment. Asa ca am comentat. Ti s-a parut agresiv? Asta pentru ca si mie mi s-a parut slaba prezentarea cartii facuta de tine.
    Eu mi-am argumentat punctele de vedere. Astept si de la tine un argument pentru “povesti despre psihanaliza cu aer milenarist”.
    Daca preferi sa nu mai fii umilit public, putem muta discutia pe e-mail. Si apropo: daca iti citesti mai sus replica, o sa vezi ca ai cel putin doua exprimari ofensatoare la adresa mea, un cititor al blogului tau care isi exprima parerea in mod rational, cu argumente. Sau doar osanalele sunt binevenite la tine in curte?

    Reply
  5. Theorema lu' chibritu

    E super prezentarea cartii, in niciun caz nu e un talmes balmes. Cand vine vorba de o scoala psihoterapeutica, sunt atat de multe de spus asa ca rezumatul facut de tine contine exat ideile principale.

    Adrian, ce tot faci de starnesti reactii atat de virulente, te-au invitat la cafea si le-ai refuzat? 😀

    Reply
  6. Liliana

    Si eu iti multumesc pentru insemnari (si pentru daruire, in general)!
    … Deoarece am citit cartea “fara creion in mana”, aveam nevoie de exact asa ceva, pentru a-mi reaminti, inainte de a uita din nou:)
    Nu e talmes balmes, e OK exact asa cum e.

    Reply
  7. Andra

    Şi eu citesc acum cartea:) Mi se pare pe alocuri revelatoare, pe alocuri profund speculativă. Nu ştiu despre utilitatea ei în domeniul terapiei, dar ştiu că Eric Berne a consacrat analiza tranzacţională ca domeniu independent din psihologie, ceea ce mă face să-i acord credit… Pe mine personal mă sperie realmente să ştiu că liberul arbitru e un mit, să gândesc astfel ar însemna să-mi reconstruiesc trecutul, să-mi analizez cu o bănuială paranoică toate acţiunile, gândurile, deciziile…Rămân deci să integrez -dar cu măsură- informatiile din carte în procesul de autocunoaştere şi să mă documentez mai mult 🙂

    Reply
  8. Pingback: Recomandarile zilei | Blogatu

Leave a Reply

Your email address will not be published.