Un mit prost care este perpetuat în gândirea românească (mai ales cea de stânga) se referă la complexul Înaltei Porți pe care românii l-ar avea. A fost Istanbului unde ne-am ploconit, apoi a venit Moscova, iar acum ar fi Bruxelles și Washington. Diagnosticul care rezultă de aici se referă la slugărnicia românilor care urmează – nediscriminat și fără simț critic – directivele venite de la Centru.

Ironia face că problema – dacă este să fim critici până la capăt – este tocmai inversă: românii n-au urmat niciodată litera și nici spiritul directivelor de la Centru, românii au boicotat, au rezistat și, atunci când chiar nu s-a mai putut, au apelat la un joc dublu.
Problema a fost că românii nu au urmat niciodată directivele “modernizatoare” venite prin presuni militare, economice și politice de la un Centru. Românii au obstrucționat orice lecție de modernizare, au tergiversat până când fondul inițial s-a pierdut în forme trunchiate și diluate.

Unul din eșecurile modernizării în Vechiul Regat vine tocmai din rezistența unor pături sociale în fața distrugerii creatoare pe care orice proces de reformă o presupune.

Una din lecțiile prezentului spune că România este în urmă tocmai că nu a urmat directivele europene. Pe unele ne-am făcut că le urmâm, iar pe altele le-am respins din start parcă pentru a ne salva identitatea nesigură a unei națiuni complexate.

Europa și-a dorit – pentru binele ei – un flanc estic stabil și prosper. Uneori l-a găsit (în Țările Baltice, Polonia, Finlanda), iar alteori nu l-a găsit (Balcani, România și fostele republici sovietice).
Diferența dintre aceste țări, dintre aceste cazuri (unele fericite, iar altele nefericite) e simplă: Europa a dorit (stabilitate, democrație și economie funcțională de piață), elitele respectivelor țări nu și-au dorit.
Diferența dintre România și Polonia este diferența – e cazul să fie spus pe față – între elite capabile și elite mai puțin capabile.

Răspunsul la întrebarea de ce România este unde este nu-l aflăm la Bruxelles sau la Washington. Răspunsul îl aflăm la București. Anumite lecții polonezii au vrut să le învețe, iar elitele românești n-au vrut să le învețe. Semnalele primite de la Centrul occidental s-au oprit și încă se opresc la granița unor urechi care vor să audă.
Mai mult decât atât, elitele de la București au auzit și în unele situații chiar au înțeles, dar nu au vrut să aplice.

În locul unei Românii stabile și prospere pe care atât UE, cât și SUA și-ar fi dorit-o, am oferit o Românie instabilă, săracă și cu multe rezistențe la reforme. Începând de la elite, trecând prin corpul funcționarilor și ajungând până la muncitori și pensionari.

Dacă este să rămânem în logica mitului ploconirii, problema este că nu ne-am ploconit niciodată îndeajuns. Problema este că ne-am rățoit fuduli la orice sugestie, recomandare, condiție sau directivă.

Adevărul banal și deloc onorant este că am mimat și am întârziat reforme sănătoase pentru că nu a fost suficientă voință politică la București. De ce nu a existat (și pare că încă nu există) voință politică? Pentru că elitele nu au simțit acea presiune pe care orice societate o impune propriei elite.
Dacă elitele se vor vinovate de mimarea reformelor pentru a-și păstra și a-și perpetua propriile privilegii, societatea e vinovată că nu a sancționat această elită. Nu doar prin vot, ci prin comportamentul zilnic și prin apelul neîntrerupt la instituții care pot avea rolul de a corecta eventualele derapaje.

Un exemplu al unui adevăr pe care îl privim răsturnat este imaginea proastă pe care o au corporatiștii în România. La prostestelor de astă toamnă, în presă și pe mai multe bloguri, corporatiștii au fost blamați că ies în stradă după ce pleacă de la joburi (să stea în stradă mereu dacă tot se cred protestatari), au fost blamați că protestează de la căldura unui iPhone și a salariilor în euro.
E ciudat cum o generație activă, cu educație și venituri peste medie, români care au ieșit de mai multe ori afară decât vizitează alții reședința de județ, oameni cu reflexe civice peste media societății, această pătură din păcate prea subțire a ajuns să fie blamată tocmai în momentele când este mai mare nevoie de ea.

Vrem sau nu vrem să acceptăm, prezenta corporațiilor în România este unul dintre lucrurile cele mai bune care ni s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. Corporațiile au fost laboratoare de bune obiceiuri unde s-au finisat mentalități și povești care de cele mai multe ori au dat pe afară şi s-au revărsat într-o cascadă de efecte pozitive. În CSR, în antreprenoriat, în industriile creative, în societatea civilă și, nu de puține ori, în lumea artistică.
Corporatiștii sunt deocamdată puținii români contemporani cu Centru la care visăm să ajungem.

Dacă în anii ‘90 Polonia era invadată de consultanți, analiști și profesori de economie de la Harvard, România era invadată de capitaliști dornici de tunuri prin privatizări dubioase făcute în complicitate cu elite politice corupte.

În vara anului 2012 am reușit să trăim paradoxul în care străinii ne-au salvat de noi înșine. Dacă ar fi fost după capul nostru, ne-am fi afundat mai mult în groapă. Am reușit să vedem atunci cum elitele de la București au fost potolite în certurile lor bezmetice doar de presiunile venite din exterior care au mascat faptul că presiunile din interior au fost firave atunci când au lipsit cu desăvârșire.

Un om de afaceri elvețian ajunge la Vama Borș și întreabă un polițist de frontieră cum poate ieși pe autostradă. Aflând că nu există, elvețianul a întrebat:
“Dar ce s-a întâmplat. Ați avut un război, ați avut calamități naturale?”
“Ne-am spus niște povești proaste” ar fi unul dintre răspunsuri.