Mai jos este un un fragment din Doctrina şocului – cartea împrumutată de la Alina Jijău şi pe care o citesc acum:

În cartea sa intitutată Overthrow (Lovitura de stat) şi publicată în 2006, fostul corespondent al cotidianului The New York Times, Stephen Kinzer, încearcă să descopere motivaţia politicienilor americani., care au orchestrat şi comandat puciuri militare în străinătate, în acest ultim secol. Studiind implicarea SUA în operaţiunile de schimbare a regimurilor din Hawaii, în 1893, şi până în Irak, în 2003, el remarcă faptul că adeseori are loc un proces în trei etape.

Întâi, o corporaţie multinaţională cu sediul central în Statele Unite suferă o oarecare ameninţare a profiturilor pe care le obţine din partea unui guvern străin care solicită corporaţiei “să îşi plătească taxele sau să respecte legile muncii sau ale mediului înconjurător. Uneori, compania respectivă este naţionalizată ori somată să îşi vândă o parte din terenuri sau active pe care le deţine în proprietate”, afirmă Kinzer.

Pasul următor se produce o dată cu aflarea veştilor proaste de către politicienii americani şi interpretarea lor, invariabil, ca un atac împotriva Statelor Unite: “Ei transformă o motivaţie economică, într-un politică şi geostrategică. Concluzia la care ajung este că orice regim care deranjează sau ajunge să hărţuiască o companie americană, trebuie să fie neapărat antiamerican, represiv, dictatorial şi, probabil, unealta vreunei puteri străine sau al unui interes care urmăreşte să submineze Statele Unite.”

În fine, cea de-a treia etapă se produce în momentul în care politicienii trebuie să convingă publicul de necesitatea intervenţiei, motiv pentru care discursul lor se transformă într-o luptă titanică între bine şi rău, “o şansă de a elibera o naţiune oprimată de brutalitatea unui regim, care mai mult ca sigur trebuie să fie o dictatură, pentru că ce alt regim şi-ar dori să hărţuiască o companie americană?”

O mare parte din politica externă a Statelor Unite este aşadar un exercitiu de proiecţie în masă, în care o elită financiară, mică şi egoistă, îşi confundă propriile dorinţe cu dorinţele întregii lumi.

Ce părere aveţi?

Am scris un articol pentru revista online cenusadetrandafir.ro, iar mulţumirile pentru invitaţia de a scrie se duc către Violeta-Loredana Pascal.

Am auzit expresia productivity of losing control în această conferinţă TED şi am reţinut-o ca un bun contraexemplu la ceea ce văd prea des în jurul meu. Oameni care se agaţă cu disperare de nevoia de control, oameni care doresc să cunoască toate variabilele unui proiect sau al unui eveniment, oameni care doresc în mod iluzoriu să stăpânească o realitate dinamică şi mereu surprinzătoare.
Ilustrative pentru mine – ca exemple – sunt două petreceri la care am participat anul trecut.

Citeşte întreg articolul pe cenusadetrandafir.ro.

Trei articole scrise la vibraţii diferite, articole scrise de trei bărbaţi despre femei. În cazul meu, este vorba despre articolul care apăruse în revista The One.

De la Los Angeles la Moscova, de la Bucuresti la Tokio, lumea este impanzita de scoli de seductie. Zilnic, in lumea multor barbati se tin seminarii platite cu bani grei, cursuri de seductie in cluburi, sesiuni de agatat filmate cu camera ascunsa – care apoi sunt analizate in grup.

Citeşte întreg articolul scris de Adrian Ciubotaru

O vazusem abia de doua ori in viata. Eram din lumi diferite, din orase diferite, din vieti neasemanatoare. I-am scris intr-o doara dupa prima intalnire. Nu mi-a raspuns, dar, cand ne-am revazut, m-a intrebat: “De ce nu-mi mai scrii”. Asa a inceput…

Citeşte întreg articolul scris de Dragoş Bucurenci

When routines bites hard and ambitions are low…spunea I-pod-ul, iar eu, agatat de bara mea din metrou, incepusem sa ingin oarecum plictisit…and the resentment rides high and but emotions won’t grow…

Citeşte întreg articolul scris de Mariu Chivu

Cum vi se par textele?

Este o conferinţă care aruncă o nouă lumină asupra unor aspecte ale generozităţii artificiale provenite din partea cartelului bunelor intenţii (ţările occidentale care pompează ajutor către ţările africane) şi al modului cum această generozitate încurajează corupţia, regimurile autoritare şi parazitează mediul economic african.
De-a lungul conferinţei sunt două momente căruia lui Bono – spectator al conferinţei –  nu i-au priit.
În câteva aspecte, asemănările cu situaţia actuală a României (cu mâna întinsă, cu un aparat de stat corupt şi obez etc.) m-au înfiorat.

Diseară, la emisiunea Internet Lynx, moderată de Alexandru Negrea, începând cu orele 20:00, la Radio Lynx, sunt invitat să vorbesc despre proiectele în care sunt implicat (Lecturi Urbane, Tweetika, Pestrada.info), dar şi despre bloguri şi reţelele de socializare.

În mare parte, va fi o discuţie liberă, Alex este un interlocutor pe cinste, iar ascultătorii pot pune întrebări pe chat.
Puteţi să ne ascultaţi online aici.

În numărul din februarie al revistei The ONE mi-a apărut un articol de care sunt mândru – ceea ce mi se întâmplă destul de rar în urma textelor mele. Este un text despre femei şi despre forţa care străbate aerul din jurul oricărei femei care se acceptă şi se cucereşte pe sine.

În acelaşi timp, vă invit să vedeţi – să ajutaţi – ce fac nişte femei puternice.

Un spot dintr-o altă perspectivă:

via

For God’s sake, blog!, pope tells priests
Un banc înduioşător

O colecţie impresionantă de postere Smoking Or No Smoking
Puteţi dona cărţi pentru Lecturi Urbane la British Council

Niciodată n-am fost imitat atât de bine: In joaca… De ce zambeste?

Am primit două invitaţii de la Costin Ilie pe twitter şi-am avut şansa să merg cu Dragoş să vedem Capitalism: A Love Story, ultimul film al lui Michael Moore.
E un film care merită văzut – dincolo de retorica lui Moore, generalizările uneori pripite – pentru că stârneşte nişte probleme:

1. Democraţia şi capitalismul sunt colerate, însă pot funcţiona separat. Moore susţine că sistemul capitalist înăbuşă democraţia. Fukuyama n-ar fi de acord cu această idee. El crede că democraţia atrage de la sine un sistem capitalist şi invers, capitalismul nu poate funcţiona decât într-o democraţie.

2. Ştiu de la un amic care lucrează la o firmă de recrutări că prima regulă predată oricărui viitor angajat este următoarea: Într-o companie nu este democraţie.
Poate fi – în cel mai bun caz – o meritocraţie unde eşti recompensat pe baza performanţelor proprii, însă aici vorbim despre altceva. Dacă astfel stau lucrurile, este destul de interesant cum acceptăm un sistem democratic în… civilie şi un sistem autoritar în viaţa de la muncă.

Michael Moore nu aduce totuşi nicio soluţie, prezintă cazul unor firme democratice (angajaţii au aceleaşi drepturi, decid în mod egal viitorul companiei, sunt toţi acţionari etc.), ideile lui au accente socialiste, iar în unele momente ale filmului ai impresia că urmăreşti fragmente de propagandă anti-capitalistă în cel mai comunist mod.

Citeşte şi: capitalismul: o poveste de amor ghebos

Guilty Pleasures este o rubrică destul de populară în emisiunea lui Bogdan Şerban [twitter] de la Radio Guerrilla în care ascultătorii sunt provocaţi să recunoască cu fruntea sus că asculta şi fredoneaza anumite – să le spunem melodii – care nu îi reprezintă.
Săptămâna trecută mi-a venit şi mie rândul, iar rezultatul este de un penibil înduioşător.
Ascultă înregistrarea şi reaminteşte-ţi muzica anilor ’90.