Te bat de suna apa in tine este o replica ce cred ca depaseste cadrul celor cateva decenii de cand informatia “corpul are peste 70% apa” a inceput sa fie popularizata. De unde atunci intuitia populara a apei din corp care poate suna?
Aseara am adormit instant citind asta. Bogdan, cred ca ai gasi-o si tu interesanta. Astfel la 6 dimineata eram in picioare, iar pe la opt am iesit din casa. O noua zi senina, cu lumina buna. Am luat Rathaus, Votivkirche, Sigmund Freud Park (sau aici), Freud Museum, Parlamentul, Universitatea din Viena, Palatul Imperial, Biblioteca Nationala si Albertina.
La Freud am stat aproape doua ore. Prin curtea interioara urcai la etaj si trebuia sa suni la usa ca sa intri. Plateai biletul si-n pretul asta iti dadeau si-un ghid al obiectelor.
– The black one is in english, the blue one is in french…
Zambesc.
– Or… in your language?
– Romanian?
Zambeste si ridica din umeri.
– Student?
– Nope.
Erau doar cateva camere, insa fiecare obiect de acolo era numerotat si-l gaseai in ghid cu o poveste in jurul lui. Erau aproape 300 de obiecte… O mica biblioteca pentru uzul publicului, cateva scaune frumos amplasate intr-o sala de lectura si nu-ti mai venea sa iesi de acolo.
Universitatea mi-a placut si mi-a impus din start un anumit respect. Plina de brosuri la intrare, plina de studenti si plina de istorie. Curtea interioara mi-a placut la nebunie.
La Biblioteca Nationala, mai precis la Prunksaal, aerul nu miroasea a carte veche, insa era imbibat de… cultura veche. Cred ca multi avem o fascinatie pentru acele carti cu coperti din piele, pentru acel specific al bibliotecilor secolului XVIII. Aveai voie sa faci poze, insa fara blitz.
La nici cinci minute, un blitz a sclipit. Kein Blitz, a atras atentia un paznic. Erau doi la vreo 40 de ani. Nenea a vociferat ceva intr-o engleza ciudata in privirea aspra a paznicului batran, a pus mana pe niste carti ce tocmai le cara alt paznic intr-un carucior, s-a mirat in aceeasi engleza. Sotia mai face o poza. Iar blitzul. Paznicul batran izbucneste:
– Kein Blitz, no flash light!
– Ce are asta, draga? il aud pe nenea turist.
De ce nu ma mira, mi-am zis in gand. Imi venea sa rad, nenea m-a vazut si venit sa se planga:
– They don’t let us to take pictures here.
– L-ati enervat destul, ii zic aratand spre paznicul batran.
– Aa, esti roman!? puncteaza sotia.
S-au asezat pe o banca, iar eu eram aplecat sa fac poze.
– Mama, ce cultura au astia aici! exclama sotul.
Ma intorc, sotia se uita pe rafturi si simt nevoia sa-l aprob.
– Iti dai seama, noi numaram graunte si astia faceau palate si biblioteci.
M-au intrebat de unde am venit:
– Pai si noi suntem bucuresteni…
Le-am urat vizitare placuta, iar la iesire, in timp ce coboram scarile, sotia scosese poseta pe balustrada si incepuse sa mestereasca la camera:
– Nu stiu de unde sa-i scot bliztul asta.
Ce-am vazut impresionant a fost la Albertina. Colectii de impresionism, neo-impresionism, fauvism, cubism, avangarda rusa (suprematism etc). Monet, Cezanne, Renoir, Cezanne, Modigliani, Matisse, Picasso (si ultimul Picasso, cel angoasat – cu niste tablouri extrem de dure in urma carora a pierdut cativa prieteni), Kandinsky, Braque. Incepuse sa ma doara spatele cat m-am plimbat pe acolo. In unele sali insa, aveau niste scaune in mijloc pe care te puteai aseza si privi in liniste.
O mare parte din traseu am fost contemporan cu doua clase de elevi primari cu invatatoarele lor. Li se preda o istorie a artei in limba franceza, se asezau pe jos in fata unui tablou, li se explica istoria curentului respectiv, li se puneau intrebari, aveau si niste caiete pe care notau, erau foarte vioi si curiosi.
Surpriza placuta a fost sa vad L’Oiseau dans le space pe care o stiam in New York. Am intrebat daca e originala si mi s-a raspuns afirmativ. E geniala ideea de-a sugera zborul, ascensiunea (si cate altele) prin aceasta forma!
In partea celalata erau Habsburg Appartments. Pictori “clasici”: un Dürer (vezi A Young Hare mai jos), un Rubens, un Michelangelo. Ceva in mine imi soptea ca nu are cum sa fie posibil, sunt reproduceri! Exact ca acel taran pentru prima data in fata unei girafe la gradina zoologica: Acest animal nu exista!.
Cateva sali clasice, cateva dormitoare si cam asta a fost.
Astfel, am pus si setul de azi (al patrulea), click mai jos:
Am pus pozele restante de ieri (aproximativ 100) cu panorama de pe catedrala si strada cu cartile mai jos:
Azi am avut norocul unei zile senine si-am iesit pe la 8:20 din casa. Cateva statii de metrou si-am ajuns la Schönbrunn. 14,40 euro biletul pe care mi l-am luat. Adica putea s-o frec timp de 50 de minute vizitand Palatul Imperial. Trecand pe langa vesnicul grup de turisti japonezi, era aproape gol la acea ora matinala. Ma plimbam prin camere ca printr-o istorie incremenita. Camera printului, dormitorul regal, w.c.-ul imperial etc. Mi-a placut o camera de protocol unde tocmai venise o delegatie de germani. Masa era intinsa, tacamurile frumos aranjate si in niste servetele erau niste cornuri. Totul parea extrem de realist. N-am avut voie sa fac poze inauntru, insa in parcurile si gradinile din jur n-am stat de pomana.
Multa lume care facea jogging, multi pensionari care faceau jogging (sau un fel de mars) cu niste bete ca cele de schiuri.
Multi adolescenti pe bancile de acolo, cred ca chiulisera de la scoala…
Am pierdut cateva ore bune pe acolo, pierzandu-ma prin tot felul de alei, complexe statuare, ruine romane si un obelisc.
La intoarcere, in statia de metrou tocmai sosea un tren. Farhschule. Ok, scoala, erau goale vagoanele, nu m-sm bagat. In schimb, o tipa blonda tunsa scurt, mai cladita de felul ei, nu s-a lasat. A tras cu sete de manerele alea de la usi, probabil ca se grabea. Ar fi trebuit s-o fi lamurit in engleza?
In metrou abia m-am abtinut sa nu rad. In fata mea s-a asezat o babuta tunsa bross (ca un puscas marin). Incercuia niste cifre pe niste bilete, se tot uita in jur si zambea des. I-a pipait geaca de piele a vecinului ei si l-a intrebat ceva. Acesta a facut o grimasa revoltata, i-a spus doua vorbe si s-a intors catre geam. Urmatoarele minute pe care le-am petrecut impreuna au fost umplute de nedumerirea tipului acostat. Ridica din urmeri si se stramba singur a pretiozitate, fusese deranjat intr-un mod insultator probabil.
Dupa-amiaza am taiat-o spre Museum Quartier (un complex cu mai multe muzee), am bifat Leopold Museum (cu arta /pictura contemporana austriaca). Foarte frumos, trei nivele frumos aranjate, cateva picturi care mi-au ramas in mine, la fel n-am putut sa fac poze. 9 euro biletul si 1 euro la garderoba. Garderoba unde mi-am lasat rucsacul si camera, caci geaca trebuia sa-mi tina prea cald mai apoi.
Iesind, n-am mai avut pofta de Muzeul de Arta Moderna, am trecut strada catre Naturhistorisches Museum unde chiar mi-a placut. 8 euro intrarea, 39 de sali, multe grupuri de prescolari, nici unul de japonezi (amanunt important). Roci, minerale, meteoriti, animale impaiate, cateva chestii misto: click si click. Vorbeste turistul din mine care n-a vazut Antipa.
L-am vazut tot, am rabdat cu stoicism si rocile si pestii si pasarile. Am cascat gura la filmuletele de prezentare, am vazut cat de mari erau insectele acum milioane de ani si la iesire am prins si-o poza frumoasa. Marul era default acolo, si tipa la fel.
Peste drum era Muzeul de Istorie a Artei, insa deja ma ajunsese oboseala. Am mers doar sa fac cateva poze cu cladirea. La intrare (la iesire pentru ei) dau de grupul de japonezi de dimineata, de la Schönbrunn. Ghidul era in fata destul de grabit, se uita la ceas, probabil avea un grafic strict de indeplinit. Grupul ce-l urma nu mai era format din entuziasmul de dimineata. Academic spus, abia se tarau. Erau rupti. Aparatele foto cu obiectiv care dimineata erau manipulate in orice directie, acum atarnau grele de gat. Pareau niste ghiulele.
Nici eu nu eram mai breaz. La intoarcere, cu greu am facut un ocol sa intru la The British Bookshop de unde mi-am luat Invisible Monsters. Rant, ultimul roman, nu l-am gasit inca.
Deocamdata, ma consolez cu cateva doze de bere Gösser cu aroma de lamaie.
Astfel, am reusit sa urc toate pozele de azi intr-un nou set:
Am pus doua seturi de poze: aici si aici.
Am bifat: Karlskirche, Stadtpark, o strada plina cu anticariate si librarii (inca n-am urcat pozele) , platforma de pe Stephansdom si panorama orasului (inca n-am urcat pozele). Am prins o parte de zi senina, insa dupa cateva ore s-a innourat si s-a facut frig. Trebuia sa-mi fi luat o caciula de acasa, vantul a cam batut fara mila.
Cand am vazut titlul m-am gandit automat la romani. Si nu m-am inselat…
Articolul este si in editia on line: Xenophobia in Italy: a fortress fights to keep out poor
M-am uitat putin pe o harta si mi-am zis ca daca o tin tot inainte si la un moment dat fac dreapta, voi ajunge sigur la Rathaus.
N-am ajuns, m-am pierdut pe traseu. Am vazut in schimb Ringstrasse Galerien si Stephansdom. M-am plimbat putin pe o strada plina cu magazine si turisti (strada ce mi-a adus aminte de Republica din Brasov). Multi asiatici (si turisti si comercianti), multi turisti in general (auzi engleza, franceza, araba, italiana, rusa etc.) si cativa tigani care vindeau flori in romana.
– Flori, flori baiatu’?
– Nu, mersi, nu vreau.
Era el cu o fetita si nu vindeau propriu zis. Stateau cu niste trandafiri galbeni in mana si deodata tasneau catre un grup bagandu-le florile in… suflet.
Romana am mai auzit vorbindu-se pe o straduta. La un interfon, o mamaie aproape urla:
– Bine, mama. Hai ca te astept jos.
La Stephandoms nu e cu intrare. Desi o parte e in renovare, chiar ai ce vedea inauntru. Platesti doar la niste fonomate ca sa asculti explicatiile in cateva limbi (printre care magiara, ceha, poloneza). In comparatie cu turistii acestor tari, se pare ca romanii sunt mai putini.
Multi excursionisti cu clasa de prin Italia si Franta; daca stateai pe langa ei, aflai destule chestii interesante, caci ghidul (sau profesoara lor) vorbea si explica intruna.
N-am indraznit sa fac poze inauntru, se intunecase putin afara si folosirea blitzului mi s-a parut inoportuna.
La Ringstrasse Galerien era o straduta numai cu dulciuri, am luat o chestie din martipan foarte delicioasa. Se intunecase si se facuse frig. In cateva minute a inceput sa ninga cu boabe de poliester. Am ochit o cafenea mai calduroasa si m-am bagat la cateva beri. Mi-a parut rau ca nu aveam o agenda cu mine si un pix, imi venisera cateva idei pe care le-as fi vrut notate atunci.
Chelnerul, foarte amabil, m-a luat cu grazie si la final mi-a spus Ciao. Nu stiu daca engleza mea i-a sunat aiurea sau look-ul meu mediteraneean (care poate parea si oriental) m-a tradat.
Aseara, in urma decalajului imens de fus orar (de ditamai ora), pe la noua eram frant de oboseala. Am gasit la Romeo in biblioteca Secretele Evului Mediu si m-am bagat la citit s-adorm.
Pozele toate (cate am mai facut ieri) le-am pus pe flickr:
Azi incepe aventura mea vieneza. Plecat la 9:30 cu Sky Europe, zbor cu emotii. Turbulente, la Viena n-a prins culoar de aterizare si-a facut cercuri vreo jumatate de ora. A aterizat cu greu, aproape s-a izbit de pamant. Ma uitam la stewardese, se speriasera si ele.
Aeroport. Am pierdut 20 de minute cautand the normal train to center, not the Catz (linia expresa care e mai scumpa). Doua autocare pline cu asiatici, o multime de bagaje si vorbareala. Gasesc metroul, coada de turisti (majoritatea romani) la automatul de bilete, vine trenul, controlorul ne face semn sa urcam, ca ne da el bilete in tren. N-a avut sa-mi dea rest la 50 euro, mi-a zis ca revine si n-am mai revenit. Am coborat sa schimb metroul. U4, iar automat de bilete.
Intreb un negru care vindea ziare:
– Tickets?
– Here, si-mi arata automatul.
– Not from here, I don’t wanna buy tickets from the machine.
Ezita putin si se prinde:
– Aa, up, up, offices, people there.
Sus nimeresc in ditamail Mall-ul. No tickets. Ies si intreb doi muncitori in salopeta ce mancau pizza la o dugheana galbena.
Ma inteleg si ma indruma.
Am ajuns. Am mancat un fel de paine neagra aromata cu niste afumaturi locale. Imi trag sufletul si ies.
Majoritatea vacanțelor de vară mi le-am petrecut la țară, la bunicii catolici din partea tatălui. Nu era o alegere religioasă, ci mai degrabă una demografică: cei mai mulți veri de o seamă cu mine erau din partea aceea.
Bunicul catolic — care mi-a lasat o amintire neștearsă — era credinciosul satului. Cunoscut ca Moș Ianoș, era nelipsit la liturghii și a sperat incontinuu că unul din nepoți să urmeze calea celibatului religios.
La țară, duminicile aveau un farmec aparte. După o sâmbătă seara de discotecă sătească, eram treziți la 9 dimineața, ne spălam într-un lighean cu apa rece și mergeam la biserică. Ar fi trebuit să mergem în față, să ne vadă preotul, însă rămâneam în curtea bisericii, ascultând slujba la boxele chinuite agățate afară.
Spre deosebire de satul celorlalți bunici ortodocși, în satul catolic atmosfera era mult mai cosmopolită. Te integrai mai ușor, erai mai rar întrebat „de-al cui ești?“, iar comunitatea părea mai deschisă.
În schimb, dacă de la bunicii ortodocși plecam mereu cu sacoșele pline cu fructe, dinspre partea catolica lucrurile erau mai cumpătate.
Cumpătarea — ca efect de propagandă — a fost foarte bine promovată în mediile catolice. Aceeași cumpătare și discreție care poate fi observată la nunți și la înmormântări. La o înmormantare catolică nu există bocitoare și, în genere, nu se face caz de durerea proprie. N-am văzut niciodată gesturi extreme de jale, n-am văzut pe nimeni aruncându-se deasupra sicriului și invocând tot felul de nedreptăți, cum de-ai plecat și ne-ai lăsat, maică? etc..
Spre deosebire de neamurile ortodoxe, cele catolice — întâmplător mai numeroase — sunt extrem de unite. Dincolo de dinamismul lor economic, solidaritatea socială de care au dat de multe ori dovadă a stârnit de multe ori admirația și invidia comunității majoritar ortodoxe.
Nu-mi fac mari iluzii, orice minoritate are un grad de coeziune mai mare decât majoritatea de care este înconjurată, însă ceva îmi spune că minoritățile ortodoxe nu sunt atât de unite.
Deși n-a manifestat niciodată un gest intolerant, bunica făcea întotdeauna distincția între „la români“ și „la unguri“. Nu se identifica etnic cu comunitatea de ceangăi care popula satele vecine, însa era conștientă că trăieste în cadrul altor ritmuri decât românii identificați în imaginarul ei drept ortodocși.
Bunicul era patriarhul familiei. Deși fire blândă, a acceptat cu greu ca doi din fiii săi să se căsătorească cu „românce“. Nurori care nu s-au distins prin asumarea interioară a religiei catolice, însă s-au diferențiat printr-o toleranță mai mare la libertatea religioasă a copiilor lor.
Calitățile culinare ale neamurilor ortodoxe au ramas totuși de nedepășit. Dincolo de faptul că mama celebra – gătind în ambele ocazii – și Paștele catolic, și cel ortodox, bunica din partea mamei era neîntrecută în dulcețuri. Gemul ei din prune și cu frunze de mentă în el nu putea veni decât dintr-un mediu „românesc“. În glumă fie spus, dulceața nu a părut a fi niciodată un artificiu catolic.
Am ajuns ministrant la 9 ani după îndelungi examinări din catehism — pe care la vremea accea chiar l-am învățat – și m-am miruit la 18 ani. La biserică, în oraș sau la țară, nu exista duminică în care să nu mă întâlnesc cu un unchi sau cu vreun văr.
Nu pot spune că sunt un catolic în sensul tare al cuvîntului – sunt ani buni de când nu m-am mai spovedit, de exemplu, însă am crescut în spiritul unui catolicism social și afectiv lipsit de prăpăstii care mi-a revelat beneficiile unei educații pe această frecvență.
Nu mi-aș boteza copiii într-o altă religie decât cea catolică și nici nu aș renunța la această moștenire.
Există o grandoare religioasă a spiritului catolic — manifestată în creațiile sale și exprimate prin ritualuri — la care nu poți rămâne indiferent.
Aș putea povesti despre ce a însemnat în adolescența mea rozariul sau Bucură-te Maria, despre magia confesionalului, arta catolică sau despre câțiva preoți catolici pe care i-am cunoscut, însă n-am să o fac.
La fel, nu vreau să redeschid vechea și falsa întrebare dacă neortodocșii sunt mai puțin români — Nae Ionescu riscase câteva propoziții în chestiunea asta — și nici nu vreau să mă gândesc în ce măsură s-a suprapus constituirea sentimentului românesc al ființei peste mantaua ortodoxă. Stiu însă — utopic și afectiv – în ce măsură mi-aș dori o Românie catolică.
Am impresia ca acea sexualitate cruda (care o intalnim in diferite canale si medii), dincolo de lipsa de repere, tradeaza tocmai cautarea acestora. La urma urmei, de ce sexul prinde? De ce se jongleaza atat de mult cu el in orice tip de literatura?
Dincolo de toate, erotismul e cea mai la indemana fortare a metafizicii. Sexul e singura activitate umana in stare pura care poate atinge contrariile (egoismul meu – cautarea placerii coincide cu altruismul meu – oferirea Celuilalt a unei stari de bine). Sexul semnificat chiar si in ce “naturala” ipostaza este o intalnire culturala. E o cale biologica catre ceva ce transcende schimbul de lichide, iar posibilitatea de-a oferi semnificatii poate situa sexualitatea umana la un nivel analog experientelor religioase.
Si totusi (pentru puritani), de ce revolta trivializarea sexului daca acesta e doar o incalcire de senzatii, doar un banal si plat schimb de lichide?
Am citit intr-unul din romanelele lui Houellebecq o deviza care aparent poate parea una oarecare: Viitorul va fi feminin. Cred ca e o intuitie pe care multi dintre noi am avut-o in ultimii ani. Despre feminizarea culturala care ne asteapta si care nu e neaparat in stransa legatura cu emanciparea civica, politica si culturala in general a femeii in secolul XX.
Viitorul va apartine indivizilor care isi vor dezvolta cel mai repede aptitudinile emotionale rezervate in traditional femeii. Nu stiu daca e o frica masculina in fata independentei femeii, astfel reactiunea barbatilor ar fi trebuit sa fie exacerbarea calitatilor masculine, insa in schimb observam metro-sexualizarea si, de ce nu, feminizarea lor.
Internetul ne forteaza totusi la dezvoltarea capacitatilor feminine. Celalalt n-are chip, deci trebuie cunoscut mai subtil, mai empatic, mai printre randuri, mai nuantat. Capacitati de decriptare emotionala pe care femeile le-au dezvoltat de-a lungul timpului.
Acum cateva saptamani am iesit cu Darius si Diana intr-un club ce poate fi numit (la rigoare) de fiţe (In Pat). Dincolo de publicul pestrit specific acestui mediu, clubul era plin de geeks/tocilari plini de bani. Categorie profesionala/sociala care inainte era neexplorata, iar acum ne miram cum de acestia au parte de succes financiar si implicit erotic. Dincolo de faptul ca legam automat succesul in general de niste trasaturi fizice acceptabile (clasice) ale barbatului, genul acesta de situatie in care niste… “ochelaristi”/agarici erau inconjurati de tipe bune (care implineau standardele fizice clasice de frumusete) ne punea intrebarea daca nu cumva succesul asta financiar-erotic a ajuns sa legitimeze categorii sociale de masculi care in trecut erau… prostii satului si sfarseau prin a fi eugenizati social (descurajati in ascensiunea lor).
Nu fac nici o judecata de valoare, doar observ.
Am putea topi trei paragrafe de mai sus in ideea conturarii unei paradigme erotice observabile la inceputul mileniului III? Epoca in care barbatilor li se servesc manuale de machism, dupa cum imi atragea atentia Ciprian. Niste trasaturi pe care inainte barbatii li se insuseau cu naturalele, iar acum e nevoie de campanii de marketing pentru a fi invatate…
E un proces de normalizare a aparitiilor mediatice a bloggerilor. E normal sa aparem in carti, sa fim citati, sa fim preluati de media, sa fim creditati ca sursa de stiri si sa fim invitati ca parteneri de discutie. In acest context, si emisiunea de ieri a parut fireasca, iar discutia nevirulenta (dupa cum s-ar fi asteptat unii) a fost decenta si calduta.
Intrarea in blogosfera a doua numele grele din politica autohtona (Adrian Nastase in primavara, iar mai recent, Ion Iliescu) ar putea transmite mai multe mesaje:
– online-ul in general, blogurile in particular au deveni medii de comunicare ce tind sa devina mainstream.
– cei doi politicieni sunt in opozitie; au mai mult timp liber si o mai mare disponibilitate catre un public urban traditional departe de mediile social-democrate.
“Succesul” celor doua bloguri politice a venit din mai multe directii. Pe de o parte, din ineditul situatiei (doua personalitati publice apeleaza la un mijloc de comunicare underground – inca mai este), interesul public fata de doi oameni care au fost contemporani cu multe decizii “istorice”.
Daca cineva a sperat sa afle dezvaluiri uluitoare, mea culpa in timp real, s-a inselat. Persoane publice, atat Ion Iliescu cat si Adrian Nastase, sunt purtatorii unei istorii offline care ii va urmari ca receptare si care va provoca tot timpul reactii deloc teoretice.
Desi la Adrian Nastase se poate observa si ludicul activitatii sale de blogging (ii place, il pasioneaza, petrece mult timp in fata blogului sau, a postat si articole personale – poze cu familia dintr-o vacanta – si non-politice – lansarea unei carti, meditatii asupra unor evenimente ce tin de istoria recenta etc.), receptarea sa nu va fi niciodata neutra. Astfel, desi este sau poate deveni un blogger in sensul cuminte al termenului, articolele si gesturile lui Adrian Nastase sunt si probabil vor fi mult timp interpretate dupa criterii specifice traseului sau public/politic.
Cazul domnului Iliescu este desigur mai nuantat. Dincolo de simpatia umana pe care unii dintre noi o putem avea fata de dumnealui (e un tip savuros si in gafele sale si in anecdotica pe care uneori o promoveaza), dincolo admiratia in fata vitalitatii si mobilitatii sale si a calitatilor de veritabil politician, dincolo de mijloacele intelectuale pe care le poate desfasura, blogul domniei sale nu va fi niciodata receptat si imbratisat ca fiind unul neutru. Brandul Ion Iliescu este atat de puternic incat zambetul lui Iliescu va ramane ramane un filtru de perceptie chiar si daca domnia sa se va apuca de tenis de camp.
La fel, blogul lui Ion Iliescu nu va fi martorul unor dezvaluiri de culise, nu va purtatorul unei mea culpa si nu se va diferentia decat prin ritm de celelalte gesturi publice ale persoanei sale.“forte anarhice”, “grupuri anarhiste” – sintagme prin care Ion Iliescu, raspunzand unui comentator, explica evenimentele din iunie ’90 tradeaza aceeasi fidelitate a domniei sale asupra unei versiuni proprii (si-ntr-o anumita masura oficiala) de interpretare.
Ce-am dorit sa spun in emisiune cu privire la la sintagma “domnul presedinte” cu care multi comentatori se adresau pe blogul lui Ion Iliescu, dincolo de uzuanta (pe care n-o stiam) referitoare la fostii presedinti (model preluat de la francezi), se referea la optica si imposibilitatea de a disocia rechinul politic Ion Iliescu de persoana privata Ion Iliescu. Atata timp cat blogul este un instrument public se va subsuma acelorasi tipare de imagine ca orice alt gest public.
Probabil Ion Iliescu va deveni privat in Memoriile sale, desi aici pot fi acuzat de naivitate.
Afluxul de bloguri politice, cu accentul celor doua cazuri enumerate mai sus, ne-a obligat (poate prea devreme) sa luam pozitii politice, sa reconsideram miza politica si sa replicam ca cetateni. Nu stiu cum se va gestiona la nivelul blogosferei prezenta unor personaje controversate moral, nu stiu cum se vor replia randurile, insa imi pot imagina coliziunile dintre lumi diferite, generatii diferite si… Românii diferite.
De asemenea, nu stiu in ce masura blogul poate “spala” o reputatie si nu stiu cat infuzia politica poate “pata” (prin asociere) asa-zisa candoare a blogging-ului.
Si Iuda avea amici ireprosabili!
Maturizarea civica (si culturala, la urma urmei) a blogosferei romanesti nu va avea loc decat o data cu aparitia blogurilor specializate. Faptul ca blogurile politice, cele jurnalistice, de sport si literatura sunt cele mai vizibile in acest ceaun generalist, tradeaza lipsa unei realitati publice comune. Ne regasim in discutii pe teme generale la care cam toti ne pricepem.
Bobby avea dreptate. Aparitia blogurilor politice se va putea contoriza cu adevarat o data cu primele bloguri specializate pe analiza si comentariu politic, bloguri care vor putea crea realitatea comuna a nisei respective.
Lipsa acestei realitati comune ne creaza impresia ca realitatea este construita de altii (cei puternici) si ne incurajeaza o grila paranoica si victimizatoare de interpretare. Paranoica pentru ca in spatele oricarui gest si eveniment, intotdeauna vedem interese si repozitionari dubioase. Autovictimizatoare, pentru ca daca realitatea e terenul de joaca al celor puternici, complexele si frustrarile noastre isi gasesc repede justificarea.Doresc sa inchei prin cateva precizari care privesc target-ul meu.
Nu stiu in ce masura istoria va strange mana lui Ion Iliescu, nu stiu in ce masura politica pe bloguri va bruia anumite tendinte (ni s-a dat un microfon, insa se bruiaza boxele etc.), repet, nu stiu, la fel cum nu stiu (mai degraba, nu sunt constient) cate deservicii si avantaje imi aduce recomandarea aflata pe blogul ioniliescu.wordpress.com.
Personal, nu am ambitii politice, iar “naivitatea” mea cu privire la realitatile autohtone doresc sa mi-o pastrez la acelasi nivel personal-filozofic. Cum nu am ambitii politice, nu am nici ambitii jurnalistice. Ma bucur prin acest blog de o libertate la care nu voi renunta. Pot si voi publica la fel de usor analize, note de lectura si fragmente erotico-vulgare fara ingerinta unei alte instante decat propriul meu for interior.
Inregistrarea emisiunii o gasiti aici (via zoso – apreciat pentru promptitudine)
Cateva capturi de aseara (am inregistrarea bruta .mpg– 2.44 GB):
