Ultima campanie umanitară a tabloidului Click se numeşte Din inimă pentru copii şi și-a propus să strângă fonduri pentru cauzele copiilor cu probleme grave de sănătate (în 10 luni de campanie au fost ajutaţi peste 70 de copii grav bolnavi).

Scriu aceste detalii cu titlu informativ (eu nu auzisem deloc de campanie) pentru că vineri seara – prin intermediul Chinezului – am fost invitat la lansarea proiectului „Serile PDT: din inima pentru copii”. 12 zile de joi, 12 persoane publice vor juca rolul de „ospatar” la restaurantul Puţin din tot, iar sumele adunate in urma serviciului lor, precum si parte din incasarile restaurantului vor fi donate pentru cazurile incluse in campania Din inima pentru copii.

Cu această ocazie, am realizat că nu cunosc majoritatea vedetelor (mostly socialite) din România (am recunoscut doar pe Monica Tatoiu, Dana Nălbaru şi – scuzaţi! – Liviu de la L.A.), dar mă bucur că sunt convinse să pună mâna la campanii umanitare. Circul mediatic din jur – ieftin sau nu – este un preţ prea mic pentru vieţile salvate într-un final.

Conform unor studii făcute pe câteva femei aduse în pragul disperării, 98% dintre bărbaţi sunt niște copiii în 99% din timp. Dincolo de glumă, aș dori să vorbesc aici despre acea lașitate masculină generalizată care este de multe ori mai supărătoare decât lașitatea feminină.

Dacă o femeie este lașă prin ipocrizie (care cere cel puțin o minimă inteligență a vicleniei), un bărbat este laș prin cea mai clasică prostie. Dacă o femeie se poartă iraţional, însă își urmează o logică internă, un bărbat se poate comportă ca un idiot chiar în miezul logicii pe care o crede explicaţia ultimă a lucrurilor.

Dacă femeia este fraieră atunci când i-a scăpat ceva, un bărbat este fraier atunci când îşi imaginează că nu-i scapă nimic. Citește articolul întreg pe Pandora’s

Aveam în adolescență un prieten specialist în singurătate (era poet și avea în mod previzibil nenumărate probleme cu femeile) pe care îl admiram totuși pentru curajul de-a merge singur la film. Era student în Brașov și-mi povestea cum văzuse filme de 5-6 ori în sala aproape goală a cinematografului Patria.

A merge la film era pentru mine o activitate socială, iar a merge singur echivala cu o înfrângere. Mi se părea curajos să înfrunți privirile celorlalți, ca și cum singurătatea ta este o imensă muscă așezată pe frunte și pe care toți ți-o remarcă. Mi se părea că cineva merge la film singur ca un ultim resort. A încercat în zadar să-și găsească un tovarăș, n-a găsit și iată-l înfrânt și singur pe rândul din spate!

Azi am vrut să-mi testez teama (anul trecut am avut curajul să mă așez la o terasă, să beau singur o bere, iar în acest week-end frica mea de înălțime s-a luptat cu telescaunul pe care l-am luat către cota 2000 în Sinaia) și frica de un ridicol închipuit. Mi-am luat inima în dinți – după câteva zile de amânări – și-am mers singur la Inception, la cinema Scala. Un cuplu în fața mea, trei tipe după mine, iar după ele încă un cuplu. După ce am luat biletul și-am ajuns pe hol, la frigiderul cu sucuri am observat încă un cuplu și tânăr singur.

Mi-a plăcut filmul – despre militarizarea subconștientului – și m-am bucurat de relaxarea de-a-l vedea singur și nebruiat de nicio prezență cunoscută. A merge singur la film a fost mai banal – în sensul bun al cuvântului – decât m-aș fi așteptat și probabil voi repeta experiența ori de câte ori nu mă potrivesc cu niciun prieten la program sau, pur și simplu, am nevoie să stau doar cu gândurile mele.

Tu ai fost vreodată singur la film? Cum te-ai simțit?

Elena Cîrîc [Minxieee on twitter] a alcătuit un mic și util dosar cu reacții recente – pro și contra – despre Lecturi Urbane:

“Intr-o perioada in care noi mai mult “gandim nu citim” mi se pare de sustinut orice actiune care stimuleaza cititul, ca e “lecturi urbane” sau “schimb de carti”. Biciclismul, la fel. Ecologia, la fel.

E ceva gresit in ce sustine fiecare din ele? Nu. Exploateaza hipsterii? Desigur. Toate. Permanent. Pentru ca sunt un public activ care consuma, se implica, se entuziasmeaza, participa, semneaza, doneaza, etc.” (clickio.ro)

Citește mai departe pe elenaciric.ro

Foto: Cătălin Georgescu

Bancul care sugerează că bărbatul a fost creat primul pentru că Dumnezeu avea nevoie de o ciornă este adevărat. În timp ce bărbatul este o structură rigidă, nu mai subtilă decât o moluscă, femeia a avut parte de toate finisajele. Dacă la un bărbat arta subtilului este rezultatul unui travaliu intens, în cazul unei femei această îndeletnicire este una înnăscută. O femeie te va face idiot prin zeci de semnale infinitezimale, în timp ce un bărbat va găsi calea cea mai ieftină și ți-o va spune în față.

Dar nu vocația subtilului la femei doresc să punctez în acest scurt articol, cât mai degrabă aș sublinia câteva lucruri despre lașitatea feminină. Dacă un bărbat este laș în mare parte în întâlnirea cu alți bărbați presupuși mai puternici sau în asumarea unor responsabilități, în cazul femeii paleta de situații în care lașitatea devine o trăsătură dominantă este mult mai largă. Continuă să citești întreg articolul pe Pandora’s

Cum spuneam într-un articol recent, mă uit la meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal 2010 în timp ce lucrez, iar uneori – dincolo de spectacolul aferent – pasiunea mea pentru fotbal este răsplătită prin… perle.
Nu ştiu cine erau cei doi care au comentat meciul Argentina – Grecia, însă ştiu că s-au străduit din plin să-mi insulte abonamentul TV cu asemenea comentarii:

“numele adversarului îi domină pe greci”

“s-au confruntat cei doi jucători cu cea mai puţin bogată podoabă capilară”

“un golgheter care a făcut multe lucruri bune”

“portarul grecilor este un băiat deştept, n-a încercat să prindă mingile, tot ce-a avut… a respins”

“În minutul 61, argentinienii chiar au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu”

“valoarea jucătorilor de pe teren eu zic c-a fost determinantă cel puţin până în acest moment”

“un şut care pune în pericol sănătatea spectatorilor din primul rând”

Alte perle am găsit pe gsp.ro.

Există o întreagă mitologie a numerelor rotunde, iar vârsta de 30 de ani nu face deloc excepție. Acum câteva zile (pe 18 iunie) am împlinit 30 de ani. De neimaginat pentru mulți, încă de necrezut pentru mine.

Scriu aici în primul rând pentru a mulţumi tuturor pentru urări, pentru mesaje, pentru cadouri şi pentru gândurile bune. Au fost câteva zile pline de aceeaşi graţie  – în interiorul unei poveşti – pe care am mai descris-o recent.

Foto: Bogdan Grigore

Cu bune şi cu rele, povestea continuă, iar miza personală nu este ceea ce sunt eu acum, ci ceea ce pot să devin. Iar ceea ce devin nu depinde doar de mine, ci şi de oamenii minunaţi din jurul meu. Iar pentru acest lucru nu pot decât să mă simt norocos şi să fiu recunoscător.

Când cumperi de la majoritatea patiseriilor din metroul bucureștean nu-ți oferă servețele decât dacă tu însuți le ceri. În ultimele zile, pe drumuri fiind, am fost nevoit să mă aprovizionez de câteva ori de la asemenea patiserii.

Mirarea mea nu a fost că nu se oferă servețele (produsele îți sunt oferite în pungi mici), ci că majoritatea oamenilor nu le cer. Asemenea unități comerciale sunt obligate prin anumite rigori ce țin de igienă să posede asemenea instrumente – servețelele. Îmi imaginez totuși – pe vremuri de criză – cum anumite costuri sunt reduse fix în zona unde nu există motivație prea mare (igiena).

Eu cer servețele, însă dorința mea este de fiecare dată întâmpinată cu răceală, de parcă vânzătoarea mi-ar spune tu ești mai isteț decât ceilalți sau cum?.

Unde au dispărut servețelele – despre batiste nu mai îndrăznesc să spun nimic – de altădată?