Sunt un om fundamental timid și, deși îmi dau seama că acest defect a primit în timp multe din corecțiile necesare, simt că lupta mea cu timiditatea va fi una constantă.

Realizez permanența aceste provocări pentru că timiditatea nu ține doar de relațiile cu ceilalți. Ține mai ales de relația cu mine însumi, iar de această relație – nu întotdeauna una sănătoasă – nu mă pot descotorosi ca de un pachet de gumă gol.

Baricadarea în sine a oricărui om timid pleacă de la ideea – de multe ori iluzorie – că sensibilitatea noastră este apărată de această atitudine și o pierde din vedere pe aceea cum că niciodată nu suntem mai vulnerabili (în sensul rău) decât atunci când suntem timizi. Sensul bun al vulnerabilității – atunci când este din plin asumată – are loc în actul îndrăznelii (care implică modestia).

Timiditatea este o relație cu sine pentru că presupune sufocarea sub gândul importanței propriei persoane. Dacă timiditatea rămâne rareori nepedepsită, opusul ei – îndrăzneala – rămâne rareori nerecompensată.

Acest  blog – ca orice manifestare publică – este un bun instrument atât să-mi arăt unele timidități, cât și pentru a le ascunde pe altele.