În vacanţa de vară după clasa a IX-a m-am decis să mă apuc singur să învăţ franceza. Pe 18 iunie – de ziua mea – mama mi-a dat bani să-mi iau o gramatică a limbii franceze. Răsfoisem cartea în librărie şi-mi realizasem că este un instrument bun şi complet spre deosebire de alte cărţi de pe piaţă care erau orientate spre franceza vorbită, însă dincolo de acestea, numele unei co-autoare m-a convins că am în faţă o gramatică bine documentată.
Micaela Slavescu era autoarea celor două dictionare frantuzeşti editate în anii ‘70 de la noi din casă – ştampilate cu “Biblioteca comunală Poduri” şi, revăzându-i numele pe coperta unei gramatici a limbii franceze, mi-a inspirat încredere.
Nu ştiu cum au ajuns acele dicţionare în biblioteca familiei, nu ştiu dacă erau “uitate”, însă ştiu că faceau parte din zestrea mamei.
Când am dorit să învăţ franceza, mama mi-a încurajat dorinţa, în casă aveam deja doua dicţionare de şcoală, iar mai târziu în vara acelui an, mi-am luat dicţionarul Larousse pe care-l folosesc şi acum.
De ce dorisem eu atât de mult să mă apuc de învăţat franceza în vara toridă a acelui an?
În 1986 ai mei s-au mutat la casă într-un nou şi bun cartier. La două case de noi locuia o familie de profesori cu a căror baiat mă împrietenisem. Acel băiat, puţin după începerea liceului, mi-a arătat Romanul adolescentului miop, iar de atunci modelul Eliade a dat o nouă formă adolescenţei mele.
În roman era vorba un adolescent care, ca şi mine, dorea să cunoască o mulţime de lucruri, îşi făcuse o metodă, învăţa limbi străine, lupta cu limitele corpului său şi ale culturii sale.
Am dorit să învăţ limbi străine după modelul adolescentului Eliade şi mă apucasem de franceză pentru că toţi în jurul meu învăţau engleza, iar eu am dorit să fiu diferit.
Am putut-o învăţa pentru că existau în casă dicţionare, pentru că am putut găsi o mulţime de cărţi în franceză la biblioteca orăşenească, pentru că mama m-a încurajat. Mi-a dat bani să cumpăr carţi, mi-a luat apărarea când tata dorea să mă trimită în diverse treburi, a avut grijă de existenţa unui context favorabil – îmi amintesc cu ce grijă urca în mansardă şi mă chema la masă.
Mă ambiționasem să învăţ limbi străine pentru că cineva îmi pusese în mână o carte de Eliade. Pentru ca acel cineva să ajungă la mine, părinţii mei au trebuit – în cadrul aceluiaşi oraş – să se mute de la bloc la casă – într-o zonă bună.
Au fost o mulţime de factori care au creat şansa ca aceste lucruri să se întâmple.
Am avut noroc.
Mult timp după aceea îmi formasem o aroganţă pornind de la gândul că avansul meu cultural mi se datorează doar mie. În acest fals scenariu, accentul cădea pe trăsăturile inerente ale personalităţii mele (încăpăţânare, voinţă etc.) puse în adversitate cu mediul, însă mă înșelasem.
Am citit atât de mult până la terminarea liceului nu pentru că eu m-am luptat atât de mult cu mediocritatea mediului în care eram, ci pentru că mediul mi-a fost favorabil. Mai bine spus, mi-a fost favorizat de familie, prieteni, anumiţi profesori.
Aveam o bibliotecă onorabilă acasă, liceul unde învăţam deţinea o bibliotecă foarte bună, iar biblioteca orăşenească era decentă.
Am avut noroc.
Datorez multe contextului în care m-am născut şi am trăit până la 20 de ani şi datorez acest articol cuiva care mi-a mărturisit cu o sinceritate fermecătoare fraza din titlu.
c est beau, ton verbe
“[…] ştampilate cu “Biblioteca comunală Poduri” şi, revăzând-o pe coperta unei gramatici a limbi franceze, mi-a inspirat încredere.”
Ia cauta mata prin podul casei… poate gasesti o gramatica a limbII romane. Ca sa ne inspiri si noua ceva incredere. Sau nu?:P
tzafna, ma straduiesc, uneori mai scapa cateva greseli, alteori nu. Ma bucur doar ca am cititori care ma trag de maneca si am sansa sa corectez.
Acum s-a corectat, iti multumesc:)
Nu te trageam de maneca. Iti bateam obrazul!
Cu placere. oricand:)
eu m-am apucat de invatat franceza ca sa-l pot citi pe Baudelaire in original. Dar metodele lui Eliade mi s-au parut mereu un pic prea dure
Eu oscilez mereu intre a ma considera norocoasa si a considera ca tot ceea ce merge bine mi se datoreaza. Depinde de starea de spirit. Cand sunt bine dispusa am o atitudine razboinica, imi este foarte usor sa fiu convinsa ca eu imi fac norocul.
Cel mai probabil este ca de fapt este rezultatul unei combinatii de factori pe care n-as fi putut sa-i influentez (mediul in care m-am nascut si in care mi-am petrecut primii ani din viata, oameni pe care s-a intamplat sa-i cunosc) si tot ceea ce a fost determinat de actiunile mele. Actiuni care au fost influentate de modul meu de a gandi, care la randul sau a fost influentat de acei factori asupra carora nu am avut nici un control… mda 🙂 As fi putut totusi sa fiu altfel, indiferent de mediu…
Ciudat.. dar imi place piesa 😛
bre tzafna,
blogu’ nu’i o carte, zi mersi ca’si face timp careva sa’ti umple timpu’ tau gol, mai faci si mofturi; n’am vazut f’un text d’al tau sa vedem cum sezi talica sub gramatica: e slinos sa te dai caligraf, de sub masa, fara s’adaugi nimic la subiect.
Ma gandesc ca totusi filtrarea asta e in sens unic. Odata adoptata si insusita , ideea aia devine parte conformanta tie.
In liniaritatea sanselor si drumurilor alese, fiecare idee buna care mi`a convenit starii emotionalo-spiritualo-afective de atunci a devenit cumva un ghid in drumul ne-explorat ramas din viata.
Politehnica? Idee buna. Toata viata mea de pana acum a fost trecuta prin ideea de a deveni inginer…
mei aldracu,
deobicei nu dau curs atacurilor la persoana, dar azi e marti si vreau sa tentez soarta. o fac si numai pentru a-ti atrage atentia, amical, asupra barnei din ochiul matale.
1. contributia mea la subiect este un i. i cu punct adica. a ta care e?
2. slinos suna beton langa caligraf. dar in gura lui creanga. penca, stii, caligraf vine el de la kallos graphein dar se refera la a mic de mana, A mare de mana… eventual cu ceva ronda.
Altfel, blogul nu-i o carte, dar nici romana o batjocura.
Jucandu-ma incontinuare cu paiul (din ochi, nu din gura), iti multumesc pentru grija ce o porti timpului meu liber si faptului ca ti l-ai umplut pe al tau cautandu-mi scrierile.
Restul va fi tacere.
anonimului tzafna, cautator de barne si caligraf slinos de supt masa:
1. ai adaugat un i, aplauze; a mea a fost să uşui gândacuii
2. singura care’ţi merită lecţiile constipate e oglinda
“Altfel, blogul nu-i o carte, dar nici romana o batjocura.” ai vrut să scrii “româna” şi “batjocură” da’ n’ai ştiut cum, aşa’i? te pomeni că nici blog nu ştii să’ţi faci, da’ dai lecţii şi tu pe unde ai loc. ‘te dreaku’. auzi, atac la persoană, care persoană bre povidlă?
Nu te flata de pomană, nu port grija unuia care se ocupă cu adăugatu’ i-urilor pe bloguri, citeam blogu’ cu pricina, “corectura” ta m’a scos din sărite.
“cautandu-mi scrierile” scrierile? 🙂 a meritat pt. poanta asta.
tzafna, serios vorbind, dacă tot mori de dragu’ limbii române, ‘ce nu faci şi tu un sit pe tema asta, fără aduri, pe timpu’ şi cheltuiala ta; vine omu’ cu dubii dacă se pune virgulă sau nu şi pleacă luminat, eh? ar fi un serviciu civilizator, şi n’ar avea nevoie de fonduri EU să ridice ştacheta colea. eh? hai bă…
aldracu, serios vorbind, intotdeauna m-a fascinat combinatia intre inteligenta si mitocanie. mai exemplifica cate ceva pentru mine. la schimb, promit ca atunci cand esti derutat si nu stii unde sa pui punctul o voi face eu. din civism, pentru fondurile EU care-ti domina gandirea si intru plecarea ta luminata.
si tzafna e-aldracu.
doru: :))
Micaela Slavescu a scos cea mai de panarama carte de limba franceza pe care am vazut-o.
Pentru clasa a V-a anul I de studiu nu exista nici o lectie despre pronuntie, nicio lectie despre punctuatie si semnele limbii franceze.
Exista din a doua ora trei poezii atit de timpite incit mi se zburleste parul numai sind imi amintesc.
Ma bucur ca te-a inspirat, nu m-am prins de ce au fost sutite din biblioteca de la Poduri!