Atunci când nu îndrăznesc

0 Flares 0 Flares ×

Cele mai dragi greșeli îmi sunt acelea pe care le-am făcut dintr-o prea mare îndrăzneală. Sunt singurele greșeli cărora nu le pot atașa un sentiment de regret. Sunt greșelile mele pe care mi le iert (sau nu) atât cu blândețea unei priviri retrospective, cât și cu uimirea cu care mă întreb “cum am putut să fiu atât de inconștient?”.

Cum am putut îndrăzni atât de mult? Cum am putut crede că lucrurile sunt atât de simplu posibile?
Inconștiența pe care mi-am observat-o de atâtea ori privind întâmplări din trecut este strâns legată de o formă de îndrăzneală.

A îndrăzni – să cred și să fac – este un crez la înălțimea căruia încerc în permanență să mă situez. Ori de câte ori nu îndrăznesc mă simt în pragul unei trădări interioare. Atunci când nu îndrăznesc am senzația că devin urât, iar această urâțenie se varsă în acreală, sarcasm, nemulțumire de sine și egoism.
Practic, atunci când nu îndrăznesc devin cea mai proastă versiune a propriei mele persoane.

Nu știu dacă s-a făcut un studiu pe acest subiect, dar sunt convins că oamenii timizi îmbătrânesc cel mai repede. Acea îmbătrânire – expresie a unei stări de spirit – care devine de multe ori sinonimă cu resentimentul, cu regretul și cinismul.
Există o candoare în timiditate, există chiar destul bun-simț, dar pentru mine a nu îndrăzni a echivalat cu o lașitate și un nemăsurat orgoliu.

Timiditatea a fost de multe ori pusă în strânsă legătură cu orgoliul și devine, de cele mai multe ori, cel mai vizibil indicator al aroganței. Am fost timid ori de câte ori m-am crezut mai bun decât ceilalți, ori de câte ori aroganța proprie mi-a fragilizat ceva din lumea interioară care nu a mai avut apoi curajul să se manifeste.
A fi timid înseamnă a avea speranța secretă că, dincolo de toate șansele pierdute, vei răzbi până la capăt, vei învinge, le vei arăta tu altă dată, cu altă ocazie. Este iluzia celor fricoși și prea mândri să-și privească propria lașitate.

Am crescut într-un mediu al prudenței temătoare, am văzut atât de mult bun-simț care nu era decât expresia unei vanități și a unei timorări, încât mi-a devenit imposibil să nu admir îndrăzneala. Îndrăzneala – combătută în grabă drept tupeu și nesimțire – oricum ai învârti acest cub Rubik, pe toate fetețe și pe toate nuanțele, este… neprețuită.

În urmă îndrăznelii, poți simți că te-ai întins prea mult, că ai sărit calul, că poate ai exagerat, dar după toate încercările, după toate zbaterile, rămâi cu cea mai frumoasă senzație cu putință, pe care – în lipsa unui cuvânt – o voi numi simplu: lipsa de regrete.
Singurele regrete sunt acelea care se nasc dintr-o prea mică îndrăzneală. Dacă te uiți la tine însuți, vei vedea că regreți nu faptul că ai îndrăznit prea mult, ci tocmai că nu ai îndrăznit suficient.

Am dat cu bâta-n baltă, am căzut ca nuca-n perete, am călcat strâmb, am inoportunat, nu mi-am văzut lungul nasului (las’ că sunt alții mai atenți la el!), am făcut destule prostii fluturându-mi îndrăzneala, asta e sigur, dar aceste prostii nu s-au putut niciodată măsura cu Prostia pe care am simțit-o ori de câte ori nu am avut curajul să îndrăznesc.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *