“Apoi o minge sărea de nicăieri”

0 Flares 0 Flares ×

Erau acele ore de vară în care strada devenea pustie și, dacă aș fi ieșit pe poartă, as fi simțit dorul celorlalţi copii, al gălăgiei, al mingilor bătute de asfalt și al celor şi mai mici care se jucau în acele chenare de iarbă care despărţeau strada de trotuar şi pe care înainte erau flori de toate culorile, îngrijite de femei în salopete și udate în fiecare zi de aceleași mașini verzi pe care le vedeam și prin parcurile dintre blocuri.
Acum rămăsese doar iarba în care erau înfipți stâlpi de beton, arareori copaci, și pe care vedeam din loc în loc mașini ce lăsau urme de ulei sau movile de balastru pe care cineva, într-o zi mai puțin arzătoare, se hotăra să le care cu roaba într-una din acele curți.

Era o liniște caniculară în mijlocul căreia îmi era rușine să mă aflu. Ar fi spus tuturor că nu am nimic de făcut, că ies pe stradă căutând în van colegi de joacă care dorm în acele momente când soarele arde deasupra asfaltului și al acoperișurilor de tablă și când copacii abia îndrăzneau să foșnească frunzele parcă temându-se să nu atragă atenția unei priviri cosmice care, dacă şi-ar fi dorit, ar fi pulverizat totul dintr-o singură încruntare.
Poate erau toți la masă sau la ștrand, poate erau plecați la bunici sau poate pur și simplu se uitau la televizor. Nu am aflat-o niciodată.
Nu am îndrăznit să întreb pe nimeni, “Tu ce faci în acele ore când soarele arde, asfaltul frige și nu e nimeni pe stradă?” pentru că mi se părea că doar eu simt apăsarea acelor amieze când nu se întâmpla nimic şi care conţineau prevestirea că, de fapt, nimic nu va putea sau nu va avea curajul să se întâmple.

Era un plictis uscat deasupra străzii pe care maşinile nu mai treceau şi deasupra curţilor în care nu se auzeau nici câinii, nu se vedeau nici oamenii.
Singura prezență pe care reușeam să o găsesc era bâzâitul unei muște care rătăcea, dincolo de jaluzele și perdele, în acea cameră răcoroasă unde găseam foi de ziar pe care erau așezate, să se usuce, flori de tei. Era o muscă mare care căuta inutil o ieșire către lumină și căldură în acel univers uscat în care nimic nu se întâmpla și de unde toți plecaseră.

Apoi, când totul părea pierdut, după ce soarele se înclinase puțin, o minge sărea de nicăieri. Era ca și cum din inspirația unui scenarist universal, mingea ar fi salvat structura poveştii. Venea aruncată de peste un gard sau poate cădea din cer, răspunzând rugăciunilor suspendate deasupra acelor curți din care, la semnalul mingii, copiii ieșeau pe porți pentru a umple strada.

O dată cu prima minge care țâșnea pe terenul de tenis desenat în rondul de la capătul străzii, simțeam că o altă viață crește în mine şi începeam să mă pierd prin acea mulțime formată din copii cocoțați pe garduri și prin copaci, fete așezate pe borduri atunci când nu jucau fotbal cu băieții sau adunate la umbra acelui nuc care mai târziu a fost tăiat pentru a face loc unui service auto, atunci când nu jucau tenis cu piciorul la dublu cu aceiași băieți cu pieptul gol, cu tricouri agățate de gard, cu alți băieți sprijiniți de garduri și făcând prosnosticuri și observații după fiecare servă, cu mingi care săreau garduri și acoperișuri, pentru a se pierde prin copaci, grădini, atunci când nu se izbeau de sârme, stâlpi, pabrize sau picioare de trecători.

Atunci, când mingile începeau să sară, iar soarele lungise deja umbrele caselor care traversau strada pentru a se rezema de celelalte case, apăreau capete de bătrâni deasupra gardurilor să privească ce se întâmplă pe stradă, să schimbe o vorbă cu alți vecini care îngrijesc niște flori, curăță o vie, vopsesc un gard sau țin un furtun în mână pe care îl plimbă răbdători deasupra florilor și a ierbii din curți umbroase cu case bătrânești, cu prispe și perdele sau cu case noi, cu verande și jaluzele.

Acel teren de tenis, vopsit cu o culoare albastră care amintea de Daciile 1300 și pe care mai târziu îl desenam cu cretă albă sau bucăți de cărămizi aduse de prin curți, gasite pe lângă garduri și porți, era o ispită pentru acei muncitori care se întorceau de la muncă, care își rezemau geanta de o bordură și își suflecau pantalonii doar pentru a juca un set în pantofi, sandale sau desculți. Acel teren răscolea rivalități între familii și regla de la sine echipe imbatabile care rămâneau ore întregi în timp ce în partea cealaltă se formau echipe, se suceau parteneri și se negociau alianțe.

Între acele țipete de copii care alergau în jurul unor biciclete, a unor cercuri metalice sau care împingeau cărucioare de tot soiul, cădeau de pe trotinete, în acel vacarm în care nu îți imaginai că există locuri din lume fără oameni, răsunau certuri despre fiecare servă, despre mingi care nimereau pe tușă sau în afara terenului, despre mingi care săreau din borduri sau rămâneau suspendate în mâna cuiva care își aștepta serva în timp ce mașina care întoarcea în acel rond părea că se mișcă cu încetinitorul.

O dată stârnit, acel vacarm părea că nu se termină niciodată. Participanții nu era niciodată aceeași. Unii dispăreau strigați de mame care puseseră masa, alții erau chemați de soții pline de reproșuri, alții se duceau doar să se schimbe, să repare o cișmea, să facă rost de o scară, să împrumute cuiva un topor, să aducă niște mere, să urce după niște nuci, pentru a reveni din nou între ceilalți, alergând după acele mingi care se simțeau la fel de bine izbite de porți atunci când jucam fotbal sau certate atunci când cădeau în afara terenului de tenis.

Infernul îl simţeam atunci când lipseam din mijlocul acestei forfote. Atunci când tata mă punea să culeg gândacii de Colorado, când mergeam printre straturi cu un borcan plin de gaz în mână în care pluteau gândacii mari și cei mici, roșii, cărora nu le crescuse crusta, și auzeam dincolo de case, copaci și grădini țipetele și glasurile celorlalți de pe stradă, în acele momente, izbucneam inevitabil în plâns.

Mă simțeam izgonit la capătul lumii. Îmi imaginam că toată viața, tot ce este mai frumos și interesant se întâmplă în altă parte, pe stradă unde dansa tot ce era mai frumos, mai viu și mai gălăgios din această lume.
Practic, viața era ceea ce mi se întâmpla când eram pe stradă.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.