Cărtărescu și răspunsul său către un român din America

0 Flares 0 Flares ×

E o americancă de origine română și-l întreabă pe Cărtărescu – în cadrul unui eveniment la Boston University – dacă iubește România. Este o întrebare intimă, răspunde scriitorul, dar lămurește până la urmă spunând că are cu propria țară a love-hate relationship.

Femeia din sală continuă:
“We suffer from a lack of cultural identity right now and you guys, as writers, are probably here to guide us”
Cărtărescu, vizibil plictisit și obosit (discuţia are lor spre finalul evenimentului), îi răspunde:
“I think this is the happiest thing that could happen to us, to have a lack of cultural identity. I am sick and tired with all the cultural identities of each and every little group of ethnic, social, sexual, I don’t know, all kinds of little groups that try to find their cultural identity. I prefer to have none.”

Am simțit un răspuns extrem de dur care a tăiat rece în mijlocul unei răni pe care o poartă mulți emigranți. O rană care are legătură cu propria țară pe care au fost nevoiți – un regim comunist, complicitățile elitelor post-decembriste, lipsa oportunităților ș.a. – să o părăsească.
Am încercat să mă pun în locul acelei femei care părea să caute o rezolvare existențială în cheie românească, iar autorul, vizibil deranjat, o trimitea către un soi de uitare a unei identității locale şi, implicit, provinciale.

Sunt mulți români care au părăsit geografic România, dar încă se scaldă cultural în mijlocul aceluiași spațiu. Poate mulți români, prin Chicago, Los Angeles, Cleveland sau Vancouver, se evită unii pe alții (o realitate care a deveni deja un clișeu care se spune despre români în comparație cu alți est-europeni mai solidari unii cu alţii), dar populează încă spațiile virtuale românești. Ziarele și forumurile .ro sunt pline de români plecaţi departe (US, Canada) care se implică, protestează, arată cu degetul, găsesc vinovați și indică complicități.
Este o realitate virtuală (pentru că am cunoscut-o mai ales în mediul online) a românilor plecați, dar încă implicați în chestiunile românești cu forța unor traume și ale unor răni care  probabil au de-a face cu identitatea culturală.

De-a lungul a acestor intervenții virtuale se iscau de multe ori adevărate războaie între două optici diferite. Românii de afară, pe de o parte, și cei care au rămas, de cealaltă parte. Nu spun “cei din țară”, pentru că una dintre presupunerile acestor războaie era că românii din țară nu sunt doar cei care s-au născut aici, sunt mai ales cei care s-au gândit să plece, dar (din diferite motive) au ales să rămână în România.
E greu de imaginat că gândul de a pleca nu constituie o problemă pentru românii ultimilor generații.

M-am întrebat atunci – la începutul anilor 2000, când vedeam pe tot felul de forumuri şi canale de mIRC aceste războaie (de multe ori, ireconciliabile) ce-i mână în luptă pe cei plecați.
Practic, mă întrebam – cu toată naivitate – de ce românii care au plecat se mai uită înapoi. Înțelegeam un anumit dor de țară, de prieteni sau de rude rămase, dar eram uimit de această ardoare cu care români plecați de ani de zile încă se mai implică, încă îi mai interesează și încă își mai bat capul cu realitățile locale românești.
Îmi venea să le spun că dacă tot au plecat de aici, ar fi fost bine să se elibereze de toate, să nu-și mai deschidă în mod inutil rănile și să se uite înainte, iar nu înapoi.
Îmi venea să le spun toate acestea pentru că presupuneam în demersul lor cultural, civic și politic urmele unei răni necicatrizate. Vedeam că plecarea din România le rezvolvaseră un aspect social, profesional și financiar (răni închise), dar nu le șterseseră anumite dureri identitare și politice.
Mi se părea că plecarea ar fi trebuit automat coroborată cu o împăcare și cu anumită detașare, dar descopeream, spre uimirea mea, că mulți români care emigraseră sunt neîmpăcați. Se purtau de parcă au fost trădați de patrie (unul din motive plecării) și, mai mult, se simțeau sunt în continuare trădați (prin lipsa de implicare a românilor rămași).
Discursul celor rămaşi – parcă pentru a adânci şi mai mult distanţele – se scălda între “dacă tot ați plecat, de ce tot vă băgați nasul?” și “ați plecat pentru că ați fost mai slabi și ați fugit de luptă”.

Am simțit o parte din această neînțelegere cu ocazia vizitei Hertei Muller în România începuse să se discute cine a fost mai legitim în asumarea unor poziţii: cei care au plecat (din disperare), cei care au rămas (poate disperarea în cazul lor a fost mai mare) sau disidenții (care s-au opus fățis sistemului, dar n-au găsit aliați în rândul celor care au rămas și au preferat să stea pitiți – acei mitläufer).

Mi-am amintit de toate acestea după schimbul de replici de mai sus, între românca de origine americană și scriitorul român prezent în SUA cu ocazia traducerii în engleză a unei dintre cărți (Blinding).
Pe de o parte, cineva căuta o identitate culturală (cu toată drama aferentă), iar altcineva îi spune să mai lase mofturile cu identitățile culturale (fericirea este să scapi de cămaşa de forță și provincialismul implicit din mijlocul unei identități locale).

Am simțit distanța unor baricade de comunicare. Dintr-o parte se auzea “încă îmi caut mama”, iar de cealaltă parte, Cărtărescu spunea “ar trebuie să te bucuri de lipsa mamei, de aici începe libertatea”.
Nu știu dacă e legitimă această comparație, este o interpretare proprie și cred că merită discutat pe marginea acestui subiect deloc neutru (pentru că are o miză existențială) cu două fațete: pentru unii este o dramă, pentru alții este o oportunitate.

După discuția de mai sus, în cadrul aceluiași eveniment, Cărtărescu a povestit despre sentimentul de exil pe care îl poți avea în propria țară (câţi nu ne-am recunoaşte aici!). Un sentiment disonant în care simți că ești aici, dar nu ești de fapt aici. România este frumoasă și terifiantă în același timp.

Poate că libertatea lipsei de identitate culturală începe după ce am rezolvat durerile locale, după ce ne împacăm cu propriile răni și ne acceptăm în mod senin cicatricile. Poate că eliberarea de o identitate culturală se petrece după ce am rezolvat situația propriului spațiu.

Îmi amintesc de acele sfaturi date tinerilor care priveau cu suspiciune tot ce este cultură națională și li se spunea că, înainte de a sări în spațiul universal, trebuie să-ți cunoști propria cultură și implicit să te împaci cu ea.
Poate e doar o durere care nu dispare niciodată: satul din care a plecat se conturează pe chipul aceluia care l-a părăsit, iar împăcarea cu propriul trecut provincial ar fi doar libertatea de a găsi noi tatuaje sau, vorba lui Cărtărescu, de a nu avea niciunul.

Nu ştiu care rezolvare ar mai legitimă, nu ştiu dacă există cu adevărat o rezolvare, dar cu siguranţă este o problemă ce merită discutată.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

3 thoughts on “Cărtărescu și răspunsul său către un român din America

  1. Pingback: Stiri 27 martie 2014 | paradigma.ro

  2. Rudolph Aspirant

    Un articol interesant. Chiar m-a facut sa ma gandesc la pozitia mea personala. Mie mi se pare ca in SUA am fost incantat sa adopt pozitia Cartarescu, iar in UE pozitia interlocutoarei din America a lui Cartarescu. Cel mai linistit si lipsit de vreun interes fata de vreo pozitie oarecare m-am simtit in Australia/Oceania/Orientul indepartat. Nu ma simt de loc motivat sau curios de a afla in ce mod mi-ar deveni perspectiva pozitionata daca m-as afla in America de Sud, africa, Antarctica sau Orientul apropiat. Nu imi dau seama cat din asta tine de cine si cum sunt eu, inclusiv gramatica limbilor in care gandesc de mic, si cat o tine de preocuparea obsesiva a oamenilor din UE fata de protejarea unor identitati culturale chiar si ale altora, nu numai a lor proprii (asociata cu o hipervigilenta fata de exoticism sau ce e strain, o mentalitate din aia asa mai de om csre cauta apararea uneui burg, a unei cetati, proprii, ceva total inteligibil in geografia si istoria popoarelor din UE vs altfel de perspective de om mai insular sau aflat mai mult in barci pe ape, deja aparat de natura in mare parte de cine stie ce straini prea multi, asa ca in Oceania, sau oricum relativ inconjurat de vastitatile reale ale preeriei americane sau chiar si a suburbiilor relativ asa mai indepartate de orice in vremuri mai moderne).

    Reply
    1. Adrian Ciubotaru Post author

      da, am simţit şi eu asta (deşi n-am fost în SUA): în Europa există o altă mitologie a indentităţii, o redescoperire a unui mod local de a fi. E ca şi cum fiecare sat, fiecare burg, fiecare vale îşi redescoperă, îşi promovează, îşi inventează o identitate.
      Poate e o reacţie defensivă la globalizare şi/sau la fenomenul imigraţiei

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.