Ce este atât de special la o scenă în care eroul pune legumele într-o tigaie? De ce să urmărești de-a lungul paginilor gesturile de a spăla legumele, de a le tăia, apoi a le pune în tigaie și a vedea eroul cum scutură tigaia cu gesturi metodice? Apoi eroul – în fața tigăii – își aduce aminte de cutare întâmplare și urmează poveste amintirii. O amintire povestită acolo, în fața tigăii, unde eroul din când în când mai aruncă niște condimente.

Citesc pagini întregi din 1Q84 în care eroii fac gesturi banale şi casnice. La fel, Cronica păsării-arc este plină de episoade în care personajul principal gătește, pune masa, duce rufele la spălătorie, face curat prin casă. Mă rog, gesturi banale cufundate într-un cotidian lipsit de o poveste mare.

Întrebările de mai sus le-am citit în câteva cronici la cărțile lui Murakami. Erau niște critici americani care, dincolo de reproșul implicit (de ce autorul ne-ar descrie un ritual banal?), erau uimiți. Povestind banalități, Murakami reuşeşte să te țină pe pagină.

Aceste banalități sunt învrăjite de recursuri la memorie (când gătește, face curat sau duce hainele la spălătorie, eroul își scoate o amintire din tolbă), stări de spirit care au legătură cu epica romanului sau gânduri despre situația lui prezentă (eroul caută ceva, așteaptă ceva sau vrea să rezolve o enigmă).
Urmărești “acțiunea” pentru că – ai fost învățat de autor – oricând se poate întâmpla ceva. Sună un telefon, sună cineva la ușă, eroul face o descoperire.

Banalitatea ascunde întotdeauna ceva și trimite către altceva.

Ciudat este că asemenea scene banale par foarte reale. Vezi eroul făcând asemenea gesturi. Ia cuțitul și taie legumele și îi vezi agitând tigaia. E un erou cu trup. Deși e în mijlocul unor acțiuni banale, e real. Este real probabil tocmai din această pricină: este pus să facă ceva ce fiecare din noi am făcut. Am stat – la un moment dat – în fața unei tigăi și am învârtit ceva. Legume, ouă, cartofi prăjiți sau orice.

La finalul acestor pagini, ești fascinat. Te întrebi cum a reușit Murakami să te poarte prin mijlocul acestor acțiuni banale și nu te-ai plictisit. Mai mult, nu te-ai sufocat. Focusul pe asemenea acțiuni nu este sufocant ca în acele filme când minute în șir personajul principal stă la o masă și mănâncă singur, iar tu simți tristețea lui și praful oricărui sens.
Nu. La Murakami aceste decupaje din cotidian sunt zglobii, sunt investite cu un sens în mijlocul căruia nu simţi că realitatea cotidiană este străină. Nu alienează.

Mai mult decât atât, cunoscându-l pe Murakami, știi că în mijlocul acestui cotidian se pot întâmpla oricând lucruri fantastice. Nu trebuie să inventezi lumi și planete noi pentru a sparge banalitatea. Totul e aici, în mijlocul unei recuzite cotidiene. O tigaie, niște legume, duci hainele la spălătorie, bate cineva la ușă sau te uiți pe geam la cei care intră în bloc.

În luptă cu înstrăinirea (una din temele autorului japonez), aceste gesturi capătă o nouă temperatură. Într-un film american, eroii nu gătesc și nu duc hainele la spălătorie. Adică, o fac, dar focusul nu este pe aceste gesturi. Ele doar introduc acțiunea și sunt folosite ca mijloace de a indica altceva. Eroul este sărac şi mănâncă singur în fața televizorului. Este doar un polițist cu o viață fadă din care abia așteaptă să iasă pentru a se arunca în iureșul unui noi caz.

Recuzita cotidiană din poveștile americane este doar un simplu accesoriu. Nu trimite către nimic, iar atunci când trimiterea se face totul este pe fugă. Eroul ține o cană în mână, dar nu te interesează. E mai important ce spune în conversațiile de la birou sau ce descoperire face. Berea de pe bar este simplă recuzită. Nu se pune niciodată focusul pe ea și devine, când se întâmplă ceva, accesoriul unei bătăi. Cineva primește sticla în cap.

M-am gândit la aceste două moduri de a percepe cotidianul (ca simplu accesoriu de fundal sau ca purtător de sensuri care creează o realitate, în cazul lui Murakami) amintindu-mi de o remarcă de-a lui Chuck Palahniuk despre un anumit model american.

Sunt oameni care visează să devină bogați pentru a scăpa de lumea obișnuită în care trăiesc. Fac bani mulţi, se mută într-o casă mare, renunță la prietenii ratați și nu sunt umiliți de acea realitate banală. Nu mai trebuie să facă de mâncare, să stea cu un coleg de apartament, să conducă o mașină oarecare sau să ducă hainele la spălătorie.
Acești oameni, continuă Chuck, sunt carnea de tun a depresiilor și a dezechilibrelor pe care visul american le naște. Ai dorit să te îmbogățești pentru a scăpa de toate și te-ai trezit într-o lume pustie pe care încerci să o populezi cu droguri, sex, cinism sau crime (ca în American Psycho).
Una dintre concluzii ar fi: oricât de mult încerci să te reinventezi, ceva (trecutul tău, identitatea ta conturată în spațiul acelui cotidian din care ai vrut să evadezi) te va urmări.

În 1Q84, de exemplu, cotidianul e privit cu o căldură care ar spune maybe there’s more to it. Banalul nu este plat pentru că poţi să prinzi un ambuteiaj, cobori o scară şi apoi vezi două luni pe cer.