Un amic îmi povestea că la Paris – unde și-a făcut doctoratul – a avut senzația că oricând în jurul lui poate găsi o cantitate de oameni rezonabili. Pe stradă, în metrou sau în autobuze, implică o doză de relaxare să știi că – în caz de ceva – poți găsi în jurul tău oameni rezonabili.

Relaxare am avut și eu prima dată când am ieșit din țară. Am stat două săptămâni, singur, în Viena (în apartamentul unor prieteni care erau plecați) și observasem, în mod banal, că mă simțeam mai relaxat. Îmi coborâsem o gardă pe care nu știam că – în România – o țin ridicată. Era ca un reflex defensiv de care, în mijlocul Vienei, nu mai aveam nevoie. Nu trebuia să mă apăr de un urât, de o agresivitate sau de o permanentă încruntare pe care, pe străzile Bucureștiului, le simțeam. 

O idee pe care am aflat-o – sau am moștenit-o – în adolescentă era că România este o țară frumoasă, la nivelul geografiei, dar urâtă la nivelul umanului. Probabil din aceea idee s-a născut și butada cu “păcat că-i locuită”.
Este o idee disonantă pentru că din acest nivel uman al urâtului reușesc să mă extrag pe mine însumi. Ceilalți contribuie la urâțenia din jur, nu eu.
Puțini își fac vreun proces de conștiință despre starea jalnică a lucrurilor, iar eu nu eram o excepție.

Fără să-mi dau seama, în Viena, începusem să mă relaxez. Dincolo de frumusețea istorică și geografică a locului, dincolo de curiozitățile mele culturale, relaxarea pe care o simțeam îmi spunea ceva despre oamenii din jur pe care îi vedeam la metrou, pe trotuare, prin muzee sau prin parcuri.
Relaxarea mea – este o ipoteză pe care mi-am explicat-o mai târziu – avea de-a face cu sentimentul că oamenii din jur creează o țesătură socială predictibilă. Acea predictibilitate se referea la capacitatea mea, în anumite situații, de a ști de la început ce urma să se întâmple.
Știam că acel vânzător va fi amabil și va zâmbi, știam că la intrarea în metrou nimeni nu mă va împinge, știam că pot vorbi în engleză cu funcționarii de la muzee sau știam că nu sunt înjurat în gând de șoferul care oprise la trecerea de pietoni. Erau lucruri mici și banale (multe au devenit clișeele lamentărilor proprii), dar au reușit să-mi creeze un sentiment de relaxare într-un spațiu social plin de străini.

Mi-am explicat mirarea acelui sentiment (“de ce mă mir? așa ar trebui să stea lucrurile”, îmi spuneam) prin încordarea pe care o simțeam zilnic în București. Era o încordare defensivă, o încruntare permanentă prin care ridicam o baricadă între mine însumi și urâțenia din jur. O urâțenie stradală (cu care te împaci ușor pentru că știi ca poate fi schimbată prin câteva măsuri municipale) și una umană (cu care nu te împaci mai greu pentru că știi – în urma constatării amplorii ei – că este greu de schimbat.

Mi-am adus aminte de cele două săptămâni petrecute la Viena în timp ce amicul îmi povestea despre gândul liniștitor pe care l-a avut la Paris că poate găsi, oricând, în jur, o cantitate de oameni rezonabili. Nu mai culți sau mai sofisticați (încă ne facem iluzia – pe care nicio statistică nu o susține – că românii sunt mai citiți decât occidentalii), ci doar rezonabili. Nu știu ce înseamnă propriu-zis această expresie “oameni rezonabili”, dar știu că sunt genul de oameni pe care îi caut în jurul meu. Sunt oameni care prin instinctele lor corecte și predictibile pot crea sentimentul că lumea în care mă mișc este una normală și așezată.

Poate că lumea în care mă mișc nu este anormală, dar am sentimentul că normalitatea din jur este extrem de fragilă. În orice moment, se poate crăpa. În orice moment, lucrurile o pot lua razna pentru că această normalitate subțire și fragilă este în permanență asaltată și atacată.
Probabil din acest motiv încruntarea a devenit peisajul urban al chipurilor: este un mod de apărare împotriva gândului că oricând totul se poate duce naibii.
Acoperișul casei este fragil și poate zbura, lăsându-ne descoperiți, la orice vânt mai puternic. La urma urmei, indiferent dacă este verificată sau nu în realitate, senzația pe care o avem este că trăim într-o țară cu vânturi puternice.

În mijlocul rafalelor, contează mai puțin cât de rezonabil sunt eu însumi (este un lucru pe care-l presupun din start, cum facem fiecare dintre noi), iar propria mea salvare poate are legătură cu acea cantitate de oameni rezonabili pe care reușesc să o găsesc în jurul meu.