Am crescut văzând cum oamenii maturi sunt foarte torelanţi cu nedreptăţile din jurul lor. Maturitatea era sinonimă cu acceptarea firească a unor lucruri strâmbe din această lume. Oamenii maturi au văzut mai multe şi au înţeles că lumea nu este clădită după normele echităţii. Au văzut mai multe şi au înţeles că anumite lucruri – cum ar fi nedreptatea – nu pot fi schimbate.

Prin urmare, a fi matur înseamnă – printre altele – a accepta că nedreptatea este o constantă a lumii în care trăim. Maturitatea este vârsta culturală când nu-ţi mai baţi capul cu orice pare nedrept în jurul tău. Oamenii mari fac tot felul de calcule atunci când întâlnesc abuzuri ale dreptăţii şi norma spune că este mai înţelept să stai în banca ta.

Mai mult, am fost învățat că orice pornire idealistă este un indicator clar al imaturității. Nu poți avea argumente pentru idealism în fața atâtor norme și fapte care te contrazic. La finalul discuției, te consolezi defensiv:
“Da, știți, eu sunt mai idealist…”

Despre ce se pierde atunci când ne maturizăm am mai scris, dar despre ce se câștigă când se refuză această înregimentare a maturizării s-a scris mai puțin pentru că, se zice, că vine o vârstă când conformismul este cea mai bună carte pe care o poți juca.

Dincolo de zecile de poveşti de succes în care se mulţumeşte familiei şi prietenilor care au fost alături, sunt mii de poveşti despre cum acele familii, acei prieteni au frânat vise şi au înfrânt idealuri.

Contexte de frână numesc acele conglomerate umane care descurajează iniţiativele, riscurile şi dorinţa de mai bine a unor nebuni care se împacă mai greu cu starea actuală a lucrurilor.

Harta României este plină de intersecţii sociale unde cineva descurajează pe altcineva. La orice colţ de stradă un român învaţă cum şi reuşeşte de cele mai multe ori să descurajeze un alt român.

Nu cred că este o boală naţională, mai degrabă e un reflex moştenit dintr-o istorie zbuciumată. Când ai fost fugărit şi hăituit secole de-a rândul, cauţi cu orice preţ o zonă de confort de care apoi te ţii cu dinţii. Probabil din acest motiv comunismul a fost atât de popular: oferea o zonă de confort care a fost acceptată indiferent de costurile umane exorbitante.

Este nevoie de schimbare care automat înseamnă renunțare la zona de confort pentru ca visele de mai bine ale unora să se împlinească. Pentru acest disconfort pe care dorința de schimbare îl generează, mulți se luptă să descurajeze, să inhibe și să frâneze.

Nu-ți bate capul, lasă de la tine, treci mai departe, de ce să-ți complici tu viața, te mănâncă-n fund? Sunt expresii care militează pentru zona de confort actuală și care descurajează orice tendință de schimbare. Expresii uzuale care ascund sub preș vise și povești de succes.

Schimbarea lumii începe cu schimbarea familiei și a prietenilor, redutele conservatoare situate pe orbita cea mai apropiată. Cei apropiaţi sunt şi rămân elemente de stabilitate chiar şi atunci când această stabilitate este plătită foarte scump.

Înfrângerea survine atunci când, între visul tău de schimbare şi confortul celorlalţi, alegi descurajat ultima variantă. Când uiţi să strigi că piesa e proastă pentru a nu-i fâstâci pe cei din jurul tău.