Cu trei seri înainte Gim îi invitase la el. Acum pe tren se simţeau ciudat vizitându-l pe Gim la ţară. În mintea lor, el era tipul care se îmbăta des ascultand Kalashnikov la maxim, citea tot ce prindea de Heidegger şi sfinţi şi era bun la sah.
– Nu ştiu de ce vrei sa mergem la el, în lumea lui, se plânse Puştiul.

După două ore de mers cu personalul, Tony şi Puştiul coborâră pe peronul haltei pustii în privirile unui nene nebărbierit îmbrăcat într-un costum negru sifonat. Puştiul îşi trase rucsacul să-şi scoată pachetul de ţigări.
– Totdeauna m-au complexat mirosurile astea muncitoreşti ale navetiştilor de la ţară. E un fel de transpiraţie de cauciuc ars ce-mi aduce aminte de copilărie.
Puştiul îşi găsi ţigările. Nenea în costum negru se ridică cu greu de pe banchetă.
– Mai aveam puţin şi vomitam.
Tony nu-l băgă în seamă.
– Hai să cautăm bufetul, poate bem o bere.
Precedat de un damf de vodkă ieftină nenea se apropie de ei şi le ceru o ţigară.
– Notează-l în carneţel, îi spuse Tony după ce individul se îndepărtă pipăindu-şi lacom ţigara.
Toţi ştiau şi râdeau de carneţelul în care Puştiul aduna “material pentru roman”.
– E necăsătorit sau poate divorţat, a lucrat până de curând la vreo uzină în oraş, şi-a luat ordonanţa, a cheltuit-o deja, iar acum e mai mult beat decat treaz şi trăieste din munca cu ziua: azi la cosit, mâine la turnat vreo fundaţie de casă, poimâine la cărat lemne
Puştiul râse.
– Nu, nu cred c-ar fi un personaj interesant de roman. Ce dramă ai putea smulge dintr-un fost navetist?

Bufetul era acelaşi ca în amintirile lui Tony. Mărginit de magazinul sătesc, fosta cooperativă şi apărat de aceleaşi gratii verzi, barul era totuşi rebranduit post-revoluţionar: tejgheaua era îmbrăcată în lambriuri lăcuite.
– Hai să stăm înăuntru, e mai răcoare!
Intrară, barmanul întrupat de un adolescent ce clipea des îi întâmpinarăc destul de prompt. Puştiul alesese o masă, însă nu îndrăzni să se aseze. Rămase în picioare, terminase ţigara şi nu ştia ce să facă cu ea. Nu ochi nici o scrumieră, iar varianta de a arunca chiştocul pe jos o excluse din start.
Tony reveni cu berile şi-i ghici gândurile.
– Hai stai jos, cer eu o scrumieră.
În bar erau ocupate doar doua mese. Doi flăcăi discutau zgomotos la o masă din colţ în faţa unor pahare de tărie. După uneltele asezate în spatele lor, puteai deduce c-au venit de la coasă.
– Să nu-mi spui că te simţi ca în filmele americane când ei străini intră în bar şi toţi se uită la ei, iar la final cumva sunt caftiţi de localnici. Te cred în stare. În lipsa unor amintiri rurale, legile asocierii te-ar putea trimite către un registru cinematografic de duzină.
– Nu e chiar aşa. însă e posibil ca în viitor să avem din ce în ce mai multe amintiri construite din filme, jocuri video, adrese web.
La o altă masă un bărbat la vreo 30 de ani cu un tricou de marinar se întreţinea cu o domnişoară pistruiată. El sorbea leneş dintr-o bere, ea avea în faţă o pungă cu grisine.

– Mereu mi-am imaginat că femeilor pistruiate le pute gura, că au o metabolism dubios.
– Ştii, îl ignoră Tony, în ultimul an de liceu, n-am vrut să mă mai duc la ţară. M-am format în satul bunicilor, însă când am început să cresc, am simţit acut nevoia să-i păstrez o amintire blurată. Observasem că dacă te întorci în trecut pe alte căi, îl găseşti schimbat. Cutare pom ce credeai că-i nuc, era de fapt un păr uriaş, livada din care furai mere, era acum în paragină, iar râul în care te scăldai, era acum deviat din cauza unui şantier cu balastru plin de betoniere, iar lanurile de grâu unde cândva construiai cazemate din baloţi, erau acum cultivate cu porumb. Banal şi traumatizant.
Puştiul ştia pe de rost poveştile astea, Tony le scoatea mereu în faza terminală a beţiilor. Colegul său părea rupt dintr-o lume rurală despre care citise doar în cărţi şi se gândea mereu că, dacă Tony va ajunge un om mare, în sinea lui tot rural va rămâne.

– Mereu am fost complexat de verii de la ţară. Printre ei mă simţeam ca un orăşean fragil si stângaci, iar ei erau tot ce doream eu să fiu pe atunci. Să fiu bronzat ca ei, să pot alerga desculţ prin pietre, să mă caţăr în copaci cu repeziciunea lor. Într-un an, la sfârşitul verii, întorcându-mă acasă după o vară petrecută la ţară, am simţit in casă un miros nou. Mama tocmai cumpărase un Protex, un săpun care pe atunci răspândea o mireasma destul de accentuată şi frumoasă, însă incomaparabila cu esenţa săpunului de casă pe care bunica îl ţinea la loc de cinste. Poate îţi sună ciudat, însă misterul verilor mei de la ţară era cuprins în acel miros de săpun de casă. Dormeam împreună într-o dormeză imensă şi le simţeam părul şi pielea mirosind a săpun de casă. Pernele, cuverturile, cămăsile cu care se duceau duminică la biserică, totul era spălat cu acel săpun.
– Protex ca simbol urban, îngână Puştiul şi-şi aprinse o altă ţigară.
Ca într-un scenariu ieftin în bar intră acelaşi nene în costum negru. Se apropie de masa lor şi le mai ceru o ţigară. O luă, o pipăi la fel de lacom şi se îndreptă către scaunul înalt din faţa aparatului de poker. Se aseză, îşi aprinse ţigara şi privi in gol.

După jumătate de oră, când ieşiră, se simţeau mai moleşiţi decât atunci când coborâseră din tren. Gim le spusese că satul lui se află la vreo cinci kilometri de haltă, iar gândul că vor trebui să meargă pe jos în canicula asta îi descuraja. Halta era doar un apendice funcţional înconjurat de câteva case, satul era mai departe. Întrebară o mamaie unde e centrul satului, unde e staţia de autobuze şi porniră în direcţia indicată prin praful unui drum mărginit de câmpul de porumb.
– Este exact ca atunci, începu Tony. Prima amintire rurală este legată de un soare arzător, de caniculă şi mult praf. Eram cu bunicii pe câmp, ei prăşeau, eu eram sub căruţă la marginea hatului cu calul priponit la câţiva metri de mine. Aveam în mână o pungă cu biscuiţi unsuroşi plini cu furnici. Genul ăla de biscuiţi ce putea fi găsit şi după revoluţie la cooperativele de la ţară, erau fără cremă şi aveau un gust de carton dulce. Amintirea asta mi se pare cea mai sufocantă. Îmi era sete, deşi la umbră, era cald, iar mâinile îmi erau lipicioase de la biscuiţii aia. Semi-psihanalizând, probabil de atunci am oroare să-mi simt mâinile unsuroase şi le spăl obsesiv de des. Stând acolo jos vedeam picioarele pline de varice ale bunicii, iar mai în faţă îl vedeam pe bunicul îmbracat la fel ca în toate anotimpurile: pantaloni groşi şi camaşă.

După jumătate de oră de mers, Puştiul se opri epuizat. La marginea drumului, dincolo de şanţ, în lucernă era aruncată o bicicletă şi un rucsac de prelată. Câţiva zeci de metri mai încolo, nişte oameni coseau cu spatele negru lucindu-şi transpiraţia în soare. Se aşeză şi Tony, îşi scoase o ţigară pe care şi-o aprinse abia după ce praful ridicat de maşina ce trecu în viteză pe drum începu să se risipească.