La tataia si la mamaia, cand eram mic, imi placea sa imping caruta prin toata curtea. Eram o palma de om si si riscam sa fiu calcat de caruta caci o parte a curtii era in panta. Tataia statea in prag, isi fuma Bucegi-ul si zambea:
– Astampara-te, onanie!
Asta era vorba lui. Nu stiu la ce se referea, insa simteam un repros cald in apelativul acesta.

Spre deosebire de bunicul catolic, tataia era mai pamantean. Fuma mult, bea si avea cal si caruta. Deliciul meu. Dupa ce-a intrat la pensie (n-am stiut niciodata ce-a lucrat, insa stiu ca avea deplasari lungi), se apucase la un moment dat sa vanda var. Umplea caruta cu var si facea trasee prin satele vecine

Nu pot uita acea dimineata rosie de vara cand m-a trezit mamaia sa ma pregatesc. M-am uitat in curte si calul era deja inhamat, iar tataia facea ultimele pregatiri. Mergeam de dimineata pana seara, ascultandu-i povestile, vanzand amandoi var, avand noroc in unele sate si ghinion in altele.

Eram primul lor nepot si mare parte din copilarie mi-am petrecut-o la tara la ei. “Cand te-au adus de la maternitate, erai cat o stecla”, imi povestea mamaia mai tarziu. Cand am mai crescut, m-am orientat catre bunicii catolici unde erau mai multi veri cu care ma puteam juca etc.

Prin ’95, mama mi-a spus intr-o seara ca tataia e bolnav. Cancer la gat. Bautura, tigari, nu stiu. Prin intervenitia unui unchi ce lucra in armata, l-au operat la Spitalul Militar si s-a intors acasa. cu o carca din plastic din jurul gatului. Avea o gaura inauntru, iar cand vorbea parca se auzeau doua voci dintr-un microfon ragusit.

Medicii ii spusesera ca daca nu mai bea si nu mai fumeaza mai poate trai 3-4-5 ani, insa stiind adevarul, tataia nu si-a schimbat stilul de viata. In octombrie 1997, cand am venit la tara, mamaia m-a luat de mana si m-a dus in camera la el, “Hai sa-l saruti, erai nepotul cel mai mare”. Am intrat in camera, iar cand l-am vazut in sicriu mi s-au taiat picioarele. Dintr-un barbat de saizeci si ceva de ani, cu parul inca negru, devenise un mosneag de optzeci, albit la par, slab si cu capul mic. Doar orbitele ochilor si nasul imi mai aminteau de ceea ce fusese candva tataia. Acel om care nu-si arata sensibilitatea prin vorbe sau prin gesturi, ci doar prin fapte.

Cazuse din vara la pat, iar de agonia lui s-a ocupat mamaia. In acea vara nu l-am vizitat, fusesem ocupat cu o mare iubire adolescentina si cu consecintele pierderii ei si abia la inmormantare mamaia mi-a zis ca “Si intreba de multe ori, da’ Adi nu vine?”

La inmormantarea lui, mi-am luat un carnet si un pix si-am petrecut doua zile la tara. In toiul pregatelilor, printre toate neamurile care s-au adunat cu aceasta ocazie, printre toate povestile iscate cu acest prilej. Am notat totul in acel carnetel: replici ale unchilor si matusilor, obiceiurile de inmormantare, superstitiile, manifestarile animalelor din curte care simteau ca stapanul lor s-a dus si, in ultima dimineata, aceeasi lumina rosie care aparea dinspre gradina ca atunci cand am fost la var. Am stat o ora privind rasaritul notand toate nuantele treptelor aparitiei soarelui. Un nou inceput, o noua viata, imi imaginam.

A urmat drumul la biserica, ingroparea, izbucnirile in plans in fata gropii si revenirea acasa la praznic unde am fost cel mai fidel ospatar. Seara cand ne-am intors cu masina in oras, lumea mi s-a parut mai pustie, iar cerul mirosea a moarte.

Acea ultima vara in care nu l-am vizitat din lasitatea de a nu-l vedea stingandu-se este una din chestiile care la intervale regulate ma macina. L-am visat de multe ori pe tataia, si cand parca dorea sa-mi spuna ceva si cand parca doream eu sa-i spun ceva. In acesti zece ani, m-am gandit dureros de mult la el.
In ultimele luni cand cu greu ne mai vizita la oras nu s-a plans niciodata de nimic. Dimpotriva, venea mereu cu mana plina (branza, mereu, gem de prune etc.) si nu l-am simtit inrait pe soarta lui. Mamaia ne-a spus mai apoi ca uneori se apuca de plans, insa noi n-am stiut lucrul acesta decat dupa aceea.

Acel carnetel in care am consemnat inmormantarea, incercand iluzoriu sa ma compensez fata de el printr-o eventuala poveste, a ramas uitat in niste cutii si de atunci n-am mai avut curajul sa-l mai deschid, insa mi-am facut curaj sa scriu acum, pregatindu-ma.

Gim abia se opri din ras:
– Cum poti ajunge extremist pornind de la parerea ta despre femeile grase?
Tony se intinse dupa bere, isi batu tigara de tocul usii si castiga cateva secunde atintindu-l pe Ciprian. Iar incepe sa se cace pe el, gandi Piticu. Il enerva teatrul pe care-l descoperea in gesturile lui Tony: inainte de-a raspunde interpunea inaintea replicii lui un gest oarecare, mai lua o gura de bere, isi cauta tigarile si abia apoi dupa ce-si termina ritualul (castigand cateva secunde punand dopul la bere sau punandu-si bricheta in pachetul pe jumatate gol), incepea sa raspunda. Aceste pauze ar fi trebuit sa accentueze greutatea replicii ce urma oferind in acelasi timp importanta lui Tony. Piticu era iritat nu doar de aceasta desfasurare de penaj, ci mai mult de faptul ca el e singur ce observa situatia, e singurul pe iritat. Avea impresia ca doar firile slabe sunt atente la detaliile acestea ce tradeaza jocul de putere din grup.
– Neglijenta faptului de a fi gras, exceptand desigur cazurile incurabile, este unul din lucrurile simptomatice pentru suficienta unei societati ce-si gaseste atat de putine mecanisme de autoreglare a acestei inflatii de grasime. Inmultirea oamenilor grasi intr-o comunitate spune multe despre… ce faci?, se uita spre Piticu care isi scoate carnetelul, te-ai apucat sa notezi?
– Ai grija, astea nu-s idei de pus intr-un roman, il ghionti Gim. Nu-si dadu seama daca inghionteala lui Gim ascunde o simpatie pentru el sau prevesteste o discutie in care Gim il va contra pe Tony la fiecare replica.
– Ba sigur ca da, daca Tony se poate imagina un terorist pornind de la aversiunea lui catre femeile grase…
– Terorism de camin studentesc, completa Gim.
Tony isi pregati din nou o pauza. Se intinse dupa bere, o pipai daca mai e rece, insa Piticu i-o taie (caci se poate spune astfel de vreme ce angrenajul replica incepea cu jumatate de minut inainte de primul cuvant):
– As scrie un scenariu cu un Raskolnikov post-modern ucigand in serie femei grase, finalul culminand cu uciderea unei grase ce tocmai a obtinut o mare mostenire.
– Glumesti aiurea, insa esti pe aproape. Economic vorbind este nedrept cum o femeie grasa poate dispune de mai multe resurse alimentare decat, sa zicem, cei saraci.
– Sau decat cei din lumea a treia, insa ei sunt o abstractie, replica Gim, si…
– Si totusi exista o inegalitate de sanse de ingrasare, interveni Tony.
Piticu nota aceasta fraza.
– Cand am vazut femeia aceea imbracata intr-un sacou ce aproape crapa pe ea, cand am vazut-o iesind cu gura plina dintr-o patiserie oarecare, mi-am imaginat lanuri intregi de grau cultivate special pentru insatiabilitatea femeilor grase.
– Si rezerve strategice pe timp de razboi, rase Gim.
– Aversiunea ta poate ascunde o copilarie precara, o familie mare in care fiecare mancati portii mici, indrazni Piticu.
– De cate ori ai auzit in familia ta expresia am mancat de m-am spart, il ajuta din nou Gim. Si aici Piticu nu era sigur de tinta lui Gim: il dubla in ironie sau ii intindea lui o capcana?
– Oare eram satul cand am vazut-o iesind cu gura plina, oare aveam bani in buzunar cand i-am vazut fruntea lucind a grasime transpirata? Oare daca as fi facut parte dintr-o familie bogata as fi fost mai indulgent fata de risipa de resurse pe care oamenii grasi in general o introduc ca practica la ordinea zilei?
Abia acum Tony isi cauta pachetul de tigari, abia acum observa Piticu ca pauzele teatrale lipsesc.
– Si dincolo de inesteticul unei femei grase si asimetria cu care parca esti mai indulgent fata de un mascul gras, ideea ascunde un misoginism anume? continua Tony.
– Pai, cultural te astepti ca o femeie sa fie mai atenta cu infatisarea sa si…il ajuta Gim
Si o femeie grasa are stima de sine mai scazuta decat un barbat la fel de gras, gandi Piticu.
– E vina societatii? E o prejudecata sa taxam mai mult femeiele grase decat barbatii grasi? Economic vorbind si barbatii grasi au aceeasi vina de-a absobi mai multe resurse…
– Stai putin, parca se prinse Gim de poanta, daca o societatea masculina opreseaza mai mult stima de sine a femeielor grase, nu ar trebui…
Piticu nu se putu abtine se nu observe in timp ce nota cum Gim si Tony se intrerupeau unii pe altii. Nu-si putea da seama daca e un joc de putere sau exaltarea unor idei spontane.
– Pe criterii estetice, asteptarile pe care le avem de la femei sunt mai mari. Sunt fiinte mai atente cu propriul corp, cu imaginea proprie, isi petrec mult timp ingrijindu-se si e firesc sa ti se para mai dizgratioase in neglijenta lor de-a se ingrasa. Cu atat mai mult cu cat sunt constiente ca eligibilitatea lor este decisa atat de puternic de criterii estetice.
Gim il dezaproba din mana, insa Tony continua:
– Pe piata erotica ce se presupune a fi din ce in ce mai competitiva de vreme ce barbatii devin mai libertini, sa fii o femeie grasa echivaleaza cu o sinucidere. Daca introduci si criterii economice si demografice este o lipsa de respect fata de comunitate sa castigi in greutate, sa pleznesti imbuibat de resursele alimentare pe care jumatate din omenire nu le detine in limita decentei.
– Adica un dezechilibru fiziologic il transformi in afront civic? il incolti Piticu
– Si treci de la estetic la etic? interveni si Gim.
– Acest dezechilibru nu exista decat in cazuri rare si, da, e o lipsa de ecologie morala ce se tradeaza chiar dintr-o simpla privire.
– In general nu este greu sa privim oameni urati sufleteste? se mira Gim
Tony il aproba discret, nu era sigur daca Gim il ironizeaza sau il sustine.
– Grasele o sug mai bine, se trezi Piticu.
Tony rase, virginitatea Piticului nu mai era de mult un mister.
– Cum barbatii urati isi dezvolta mai mult simtul umorului, la fel si femeile grase in virtutea supravietuirii pe piata erotica de care vorbea Tony, isi rafineaza mijloacele la indemana, in acest caz abilitatea de-a oferi un sex oral. Acum Gim e teatral, se gandi Piticu
– Deci femeile frumoase fiind mai relaxate consuma mai putine energii in a deveni partenere erotice indemanatice decat cele urate si grase, incerca sa afle Piticu.
– Da, sa te feresti de ele, simula seriozitatea Tony simtind totusi ca-i ramasese dator lui Gim pentru replica anterioara.

“Te mişti de parcă ai ajuns la capătul lumii”, îi spuse atunci. O privi cum păşea ca prin crăpături privind mirată în jur. “Ce înseamnă acasă?” “La capătul lumii mele?” îl întrebase la fel de pierdută.

Dialogul acesta şi-l aminti Gim în dimineaţa zilei următoare vizitei ciudate a colegilor lui. Tony îşi aprinse o ţigară şi ieşi pe prispă. Deşi se facuse cafea, refuză dintr-un motiv ciudat:
– N-am băut niciodată cafea la ţară.
Piticu căzuse de cu seară într-o stare eturdisantă de parcă această excursie şi-ar fi găsit analogia într-o călătorie iniţiatică interioară, iar acum aştepta cu nerăbdare plecarea la cosit. Şi-ar fi dorit mult, privind-o pe mama lui Gim cum pregatea mâncarea, nişte pite cu gem de prune făcute direct pe plită, cum a mâncat el de câteva ori la bunica lui, însă nostalgia lui gastronomică părea că are puţine şanse de realizare.

Gim ieşise în curte şi inspectă coasele rezemate de gard. Amintirea Dorinei încă îl bântuia şi-l trăsni tocmai în această dimineaţă ziua cănd vizitaseră acele ruine ciudate de pe un deal din jurul Iaşului. În timp ce bătea coasele (doar el şi cu Tony vor cosi), imaginea ei îi apărea în minte ca ghimpele unei epoci trecute. “Îmi place să te sărut aici” şi-i arătă cu degetul baza nasului ei. Uneori rătăcea cu limba în nările ei provocându-i un râs după care el tânjea de fiecare dată când o vedea căzând în fanta ei de melancolie.

– Vrei să ştii la ce mă gândesc? se întoarse Tony către Piticu care stătea cu pixul în mână privind de fapt în gol.
– Nu neapărat, mă gândeam dacă ziua de azi va marca ceva memorabil şi va putea deveni o poveste în viitorul roman. Trei prieteni, trei studenţi la filozofie mergând la cosit, parcă sună prea bucolic şi fortat, îmi aduce aminte de o scenă din Anna Karenina în care…
– Pe mine mă stresează întoarcerea asta către lucrurile şi activităţile simple. De parcă ar fi simple de la înălţimea complexitătii în care chipurile trăim, interveni Tony.
– Vai, ce frumos e să coseşti, e o adevărată terapie, poţi face şi un eseu Cositul ca tehnică psihanalitică, îl auziră pe Gim maimuţărindu-se.
Tony zâmbi:
– Probabil singurul lucru memorabil de azi va fi Piticu fugărit cu bestialitate prin fânaţ de un bondar ucigaş.
– Mă acuzati pe mine, începu Piticul, însa voi vă dovediti a fi cei îmbibaţi de clişee. Nu privesc viaţa de la tară prin broşuri turistice la fel cum nu idealizez viaţa în comunităţile rurale.
– De fapt, Piticu are dreptate, în mediul rural sexul oral este mai rar practicat decât în mediul urban.
– Mergem? opri jocul Gim.

Îşi aminti iar de Dorina. Melancolia inerentă personalităţii ei o făcea extrem de activă sexual. Zâmbi, într-o zi aruncase cu pietre după el căci îi dăduse de înteles că n-are chef azi. Nu te puteai juca cu ea.

– Uite Piticule, poveste, începu Tony. Imaginează-mă masturbându-mă la cinci dimineaţa într-o baie a unei săli de net. Am vorbit cu o tipă toate porcăriile din lume, o vedeam pe webcam cum se mângâia toată, iar eu mi-o frecam pe sub tastatură. Eram singur într-un colţ al sălii doar cu tipul ce lucra acolo şi n-am mai rezistat. Începusem să devin impulsiv, ce putea să spună fata aia acolo! Am dat un printscreen, am printat imaginea şi m-am dus la baie. O baie mică şi infectă situată afară în care mi-am dat drumul la cateva zeci de secunde după ce m-am apucat de treabă.
Piticu era serios.
– Asta nu e o poveste căci nu poate fi reţinută de memoria colectivă a unei comunităţi. Nu redă o experienţă arhetipală.
– Ba din contră, este experienţa izolării într-o societate ce ne înstrăinează prin conectare.
Piticu îşi aprinse o tigară.
– Nu e o experienţă arhetipală, nu cred că mulţi se pot recunoaşte în imaginea asta. Câţi s-au masturbat într-o baie dintr-o sală de net?
– Eu cred că este o avangardă culturală. Sunt oameni ce se confruntă cu situaţii si trăiesc experienţe pe care abia generaţiile viitoare le vor integra ca regula de joc social. Masturbarea cu suport virtual este abia la începuturile ei. Gândeşte la autoerotismul poveştilor de care suntem impregnaţi, totul incepe cu un eu…
Gim părea că se abţine cu greu să nu izbucnească în râs:
– Tony, eşti un om bolnav.
– Da, însă cositul mă va vindeca.

“Ce însemnă acasă?” îl intrebase Dorina atunci.
“Acasă e lungimea drumului pe care Făt Frumos îl parcurge după ce pleacă din casa natală. Acasă e locul de care ne plictisim cel mai repede, acasă e singurul loc în care transpiraţia ne miroase urât, e locul de care cu toţii fugim; fugim pentru că de fapt dorim lupte şi provocări. Acasă e locul în care cu toţii ne vom întoarce candva, cumva după ce vom fi reusind să transformăm întreaga lume în casa noastra. Acasă e primul loc care începe să putrezească sau poate fi izvorul tinereţii tale veşnice. Acasă este locul ce face diferenţa între cadavrele tale interioare şi aripile noilor promisiuni”.
Lucrurile acestea şi-ar fi dorit Gim să le fi spus atunci Dorinei.
__________________________________________________
Vezi şi Watermelon I

Cu trei seri înainte Gim îi invitase la el. Acum pe tren se simţeau ciudat vizitându-l pe Gim la ţară. În mintea lor, el era tipul care se îmbăta des ascultand Kalashnikov la maxim, citea tot ce prindea de Heidegger şi sfinţi şi era bun la sah.
– Nu ştiu de ce vrei sa mergem la el, în lumea lui, se plânse Puştiul.

După două ore de mers cu personalul, Tony şi Puştiul coborâră pe peronul haltei pustii în privirile unui nene nebărbierit îmbrăcat într-un costum negru sifonat. Puştiul îşi trase rucsacul să-şi scoată pachetul de ţigări.
– Totdeauna m-au complexat mirosurile astea muncitoreşti ale navetiştilor de la ţară. E un fel de transpiraţie de cauciuc ars ce-mi aduce aminte de copilărie.
Puştiul îşi găsi ţigările. Nenea în costum negru se ridică cu greu de pe banchetă.
– Mai aveam puţin şi vomitam.
Tony nu-l băgă în seamă.
– Hai să cautăm bufetul, poate bem o bere.
Precedat de un damf de vodkă ieftină nenea se apropie de ei şi le ceru o ţigară.
– Notează-l în carneţel, îi spuse Tony după ce individul se îndepărtă pipăindu-şi lacom ţigara.
Toţi ştiau şi râdeau de carneţelul în care Puştiul aduna “material pentru roman”.
– E necăsătorit sau poate divorţat, a lucrat până de curând la vreo uzină în oraş, şi-a luat ordonanţa, a cheltuit-o deja, iar acum e mai mult beat decat treaz şi trăieste din munca cu ziua: azi la cosit, mâine la turnat vreo fundaţie de casă, poimâine la cărat lemne
Puştiul râse.
– Nu, nu cred c-ar fi un personaj interesant de roman. Ce dramă ai putea smulge dintr-un fost navetist?

Bufetul era acelaşi ca în amintirile lui Tony. Mărginit de magazinul sătesc, fosta cooperativă şi apărat de aceleaşi gratii verzi, barul era totuşi rebranduit post-revoluţionar: tejgheaua era îmbrăcată în lambriuri lăcuite.
– Hai să stăm înăuntru, e mai răcoare!
Intrară, barmanul întrupat de un adolescent ce clipea des îi întâmpinarăc destul de prompt. Puştiul alesese o masă, însă nu îndrăzni să se aseze. Rămase în picioare, terminase ţigara şi nu ştia ce să facă cu ea. Nu ochi nici o scrumieră, iar varianta de a arunca chiştocul pe jos o excluse din start.
Tony reveni cu berile şi-i ghici gândurile.
– Hai stai jos, cer eu o scrumieră.
În bar erau ocupate doar doua mese. Doi flăcăi discutau zgomotos la o masă din colţ în faţa unor pahare de tărie. După uneltele asezate în spatele lor, puteai deduce c-au venit de la coasă.
– Să nu-mi spui că te simţi ca în filmele americane când ei străini intră în bar şi toţi se uită la ei, iar la final cumva sunt caftiţi de localnici. Te cred în stare. În lipsa unor amintiri rurale, legile asocierii te-ar putea trimite către un registru cinematografic de duzină.
– Nu e chiar aşa. însă e posibil ca în viitor să avem din ce în ce mai multe amintiri construite din filme, jocuri video, adrese web.
La o altă masă un bărbat la vreo 30 de ani cu un tricou de marinar se întreţinea cu o domnişoară pistruiată. El sorbea leneş dintr-o bere, ea avea în faţă o pungă cu grisine.

– Mereu mi-am imaginat că femeilor pistruiate le pute gura, că au o metabolism dubios.
– Ştii, îl ignoră Tony, în ultimul an de liceu, n-am vrut să mă mai duc la ţară. M-am format în satul bunicilor, însă când am început să cresc, am simţit acut nevoia să-i păstrez o amintire blurată. Observasem că dacă te întorci în trecut pe alte căi, îl găseşti schimbat. Cutare pom ce credeai că-i nuc, era de fapt un păr uriaş, livada din care furai mere, era acum în paragină, iar râul în care te scăldai, era acum deviat din cauza unui şantier cu balastru plin de betoniere, iar lanurile de grâu unde cândva construiai cazemate din baloţi, erau acum cultivate cu porumb. Banal şi traumatizant.
Puştiul ştia pe de rost poveştile astea, Tony le scoatea mereu în faza terminală a beţiilor. Colegul său părea rupt dintr-o lume rurală despre care citise doar în cărţi şi se gândea mereu că, dacă Tony va ajunge un om mare, în sinea lui tot rural va rămâne.

– Mereu am fost complexat de verii de la ţară. Printre ei mă simţeam ca un orăşean fragil si stângaci, iar ei erau tot ce doream eu să fiu pe atunci. Să fiu bronzat ca ei, să pot alerga desculţ prin pietre, să mă caţăr în copaci cu repeziciunea lor. Într-un an, la sfârşitul verii, întorcându-mă acasă după o vară petrecută la ţară, am simţit in casă un miros nou. Mama tocmai cumpărase un Protex, un săpun care pe atunci răspândea o mireasma destul de accentuată şi frumoasă, însă incomaparabila cu esenţa săpunului de casă pe care bunica îl ţinea la loc de cinste. Poate îţi sună ciudat, însă misterul verilor mei de la ţară era cuprins în acel miros de săpun de casă. Dormeam împreună într-o dormeză imensă şi le simţeam părul şi pielea mirosind a săpun de casă. Pernele, cuverturile, cămăsile cu care se duceau duminică la biserică, totul era spălat cu acel săpun.
– Protex ca simbol urban, îngână Puştiul şi-şi aprinse o altă ţigară.
Ca într-un scenariu ieftin în bar intră acelaşi nene în costum negru. Se apropie de masa lor şi le mai ceru o ţigară. O luă, o pipăi la fel de lacom şi se îndreptă către scaunul înalt din faţa aparatului de poker. Se aseză, îşi aprinse ţigara şi privi in gol.

După jumătate de oră, când ieşiră, se simţeau mai moleşiţi decât atunci când coborâseră din tren. Gim le spusese că satul lui se află la vreo cinci kilometri de haltă, iar gândul că vor trebui să meargă pe jos în canicula asta îi descuraja. Halta era doar un apendice funcţional înconjurat de câteva case, satul era mai departe. Întrebară o mamaie unde e centrul satului, unde e staţia de autobuze şi porniră în direcţia indicată prin praful unui drum mărginit de câmpul de porumb.
– Este exact ca atunci, începu Tony. Prima amintire rurală este legată de un soare arzător, de caniculă şi mult praf. Eram cu bunicii pe câmp, ei prăşeau, eu eram sub căruţă la marginea hatului cu calul priponit la câţiva metri de mine. Aveam în mână o pungă cu biscuiţi unsuroşi plini cu furnici. Genul ăla de biscuiţi ce putea fi găsit şi după revoluţie la cooperativele de la ţară, erau fără cremă şi aveau un gust de carton dulce. Amintirea asta mi se pare cea mai sufocantă. Îmi era sete, deşi la umbră, era cald, iar mâinile îmi erau lipicioase de la biscuiţii aia. Semi-psihanalizând, probabil de atunci am oroare să-mi simt mâinile unsuroase şi le spăl obsesiv de des. Stând acolo jos vedeam picioarele pline de varice ale bunicii, iar mai în faţă îl vedeam pe bunicul îmbracat la fel ca în toate anotimpurile: pantaloni groşi şi camaşă.

După jumătate de oră de mers, Puştiul se opri epuizat. La marginea drumului, dincolo de şanţ, în lucernă era aruncată o bicicletă şi un rucsac de prelată. Câţiva zeci de metri mai încolo, nişte oameni coseau cu spatele negru lucindu-şi transpiraţia în soare. Se aşeză şi Tony, îşi scoase o ţigară pe care şi-o aprinse abia după ce praful ridicat de maşina ce trecu în viteză pe drum începu să se risipească.

“După sexul oral oferit de Ileana, Emil îşi deschise o conservă.”
Tony se uită la monitor, se uită la Ciprian şi Gim şi apoi zâmbi.
– Tot aici ai ramas? De trei zile te chinui la un început şi doar atât ai putut scoate din tine?
Deşi stăteau în acelaşi cartier, se vizitau destul de rar. Din când în când, Ciprian simţea nevoia să cumpere câteva beri şi să-i facă o vizită. De dragul simetriei şi de ce nu, al vremurilor trecute, îl suna şi pe Tony şi se înfiinţau amundoi.
– Nu, am avansat. Am treizeci de variante ale lucrurilor pe care Emil le face după partida de sex oral. Treizeci de Word-uri cu câte o frază, cu câte doua fraze, treizeci de posibile universuri literare prin care pot demara tărăşenia asta. Tony îşi aprinse nerăbdător prima tigară.
– Oricum, e aiurea. Sună forţat, e ca şi cum ai dori să ultragiezi nişte cititoare ce-au crescut într-un pension catolic de secol XVIII. Nu mai ţine faza, e deja răsuflată tema, plus că pare destul de comercială încercarea asta de-a capta atenţia încă din primul rând.
– Nu e chiar aşa, poate fi o ironie la adresa începuturilor spectaculoase. După fraza asta, aş putea pune patru-cinci pagini despre treizeci de moduri cum poţi adormi cu o carte în mână.
Desfăcuseră berile, ciocniseră şi Ciprian ştia deja că va fi o seară lungă. – Sau dacă ţii la ideea asta, poţi face altfel. Scrii primul capitol despre ce face Emil, citeşte o carte, taie cartofi, e vizitat de o matusa, orice, şi apoi la sfârşit bagi fraza cu pricina. Să zicem că matuşa pleacă, Emil închide uşa în urma ei şi apoi bagi faza ta: După sexul oral oferit de Ileana, Emil nu s-ar fi gândit că mătuşa lui i-ar mai face o vizită. Construieşti structura ca şi cum tot ce tocmai s-a întâmplat, vizita matuşii, a fost irizat subtil de scena de dinainte, sexul oral.
Tony nu era convins.
– Şi alte nume n-ai găsit? Ileana sună rural de tot şi mă trimite cu gândul la episoadele din spatele discotecii de la ţară, de pe terenul de fotbal, iar în scena de faţă imi aduce aminte de filmele porno cu first offence.
– Parcă ai crescut cu Tezaur folcloric, izbucni Gim într-un râs sănătos.
Ăsta era Tony în primii ani de facultate. Orice contra-argument pe care ţi-l aducea începea printr-o reamintire a unor condiţionări culturale din care ideea ta ar fi ieşit. Aruncai o idee într-o discuţie ce nu-i plăcea, şi atât îţi trebuia. Măi, băiatule, tu ai crescut cu Sandy Bell? de unde le scoţi, frate? În câteva luni, în primul an, toţi din grup nostru ajunseseră din prea multe motive să crească pe ceva. Gim bineînţeles crescuse pe Cartea Cărţilor, Cosmin crescuse pe Captain Planet , Doru se uitase prea mult la Beverly Hills, iar lui Ilarion nu-i mai rămăsese să crească decât pe Piff si Hercule.

– Ştii că nu-s bătute în cuie tipologiile astea, interveni Ciprian. Poţi s-o urbanizezi la maxim pe Ileana. Lucrează în publicitate, merge des prin cluburi, citeşte multe cărti, ascultă Blazzaj…
Tony îşi stinse tigara.
– Pe bune? Şi Emil ăsta e personajul principal sau moare dupa zece pagini? Emil e nume de tăntălău, e fraierul clasei, prostul satului, e ăla căruia i se fura pacheţelul în pauza mare, iar acum are 25 de ani umblă în şosete albe şi pantaloni negri prea scurţi.
-Să-l fac Emilian? Să-l fac să fumeze mult, să-l fac slab şi înalt?
– În toate alea trezeci de variante îl cheama Emil?
N-apucă Ciprian să termine întrebarea, că Tony deja deschisese primul fişier găsit pe desktop.
– Eşti culmea! (acum câţiva ani i-ar fi zis, ţi-a placut Lassie când erai mic, nu-i aşa?), uită-te la el, după sexul oral oferit de Ileana, Emil se întinse şi aprinse veioza.
Ciprian nu se putu abţine.
– Bine că n-a facut febră musculară când s-a întins.
– Sunt doar nişte ciorne, se apără Gim. Pot fi o fundătură sau mă pot duce undeva, nu ştiu încă.

– Poate la vară am să mă apuc şi eu de un roman, am destule poveşti de care vreau să mă eliberez. Dacă nu le scriu acum, peste câţiva ani îmi vor părea prea banale să le mai scriu undeva şi vor putrezi în mine.
– Tu vrei să scrii aventurile tale pe când Gim vrea să scrie ceva greu, ceva de generaţie, o radiografie totală, alea-alea. Păcat că Emil e mai moale la început, îl doare spatele fix după prima partidă de sex oral de pe prima pagină.
– Mă gândesc mai degrabă la nişte flashback-uri cu episoade disparate care la final vor crea o coerenţă. Ceva gen, personajul principal cunoaste o tipă pasionată de filme japoneze, întâmplător peste câteva zile cunoaşte un tip ce practică zen care îi mărturiseşte mai târziu că e în perioada de convalescenţă după o mare iubire. Tipa cu filmele japoneze are o colegă de muncă cam uşuratică de care se plânge mereu. Apoi undeva pe la mijlocul carţii se află că […]colega de serviciu se iubise cu tipul ce practica zenul, iar amundoi iniţial practicaseră Reiki… şi vor fi mai multe chestii oculte, coincidenţe ciudate, cristale, demoni, blesteme…
– Si păpuşa aia din şifonier începu subit să umble prin casă.
– Iar criminalul era fiica portarului, completă Gim.
Faza cu fiica portarului era antologică. În modul asta ilustrase cândva Tony toată literatura de succes, toate thriller-urile după model american. Citise nu ştiu ce roman în care personajele erau o echipă de fotbal. În primele două pagini atacantul era ucis. Toata cartea era apoi construită pe încercarea dezlegării acestui mister. La final, n-a reţinut nimeni după ce indicii, criminalul a fost prin în fiica portarului, fiică ce nu apăruse în roman decât extrem de tangenţial. Era umbra unui stâp, era cutia din vestiar? nimeni nu s-a prins vreodată de poantă.

– Ce faci, esti acasa?
Andrusca ii raspunse la telefon cu un glas usor ragusit.
– Hai pana jos in fata blocului, trecusem sa iau o shaorma de aici de langa tine, insa am vazut ca e inchis. Bine, hai ca te astept.

Era o seara calda de februarie cand Ciprian se aseza pe banca din fata blocului ei si isi aprinse o tigara Marlboro. Nu putea sa-si aprinda altfel de tigari. Isi scoase telefonul din buzunar, il butona putin, un cuplu intra in bloc, o pensionara iesi din bloc, se uita in jur si trase bolovanul ce tinea usa deschisa. Curand Andrusca aparu cum aparea dintotdeauna, cu ochii mari, usor speriati. Aceiasi ochi, aceeasi privire ce-i provoca lui Ciprian un ras sanatos. Ea stia de ce rade si zambi melancolic cu gura ei perversa. Era caracterizarea ei, tu ai buze frumoase, eu am o gura mare si perversa.
Era imbracata de casa, aceiasi blugi vechi si stramti, aceeasi bluza peste care aruncase o geaca mica sport.
– Buna, nu pot sa stau mult…
Exact aceeasi replica sub egida careia se intalnisera si in ultimele trei-patru dati, adica in ultimul an. Nu pot sa stau mult.
– Am fost bolnava, m-am simtit foarte rau zilele astea.
Ciprian zambi din nou. Era exact aceeasi replica ca si in ultimele trei-patru dati, adica in ultimul an.
– Ai ramas aceeasi fata cu imunitate scazuta. Hai sa te iau in brate, zise dragastos.
Ea stia ca e ironic.
– Hai nu fi naspa!
Adica rau.
Era totusi schimbata, se tunsese mai scurt, corporatist. Probabil o prindea mai bine imbracata business, in rest, ii facea capul mai mare, accentuandu-i marimea ochilor ei deja bulbucati.
– Nu-ti place cum imi sta, nu-i asa? il surprinde masurand-o. Hai spune, stiu ca nu-ti place.
Ciprian tocmai isi stingea tigara cu varful pantofului.
– Le-am uitat sus, da-mi si mie o tigara. Ah, tot din astea tari ai?
Cititorii au fost avertizati ca Ciprian nu putea sa-si aprinda altfel de tigari.
– In rest, ce mai faci? chiar imi era dor de tine!
– Stiu, iubito, si mie imi era dor.
– Esti ironic, nu-i asa?
– Nu, iubito!
In continuare, ca doi fosti indragostiti, discutara banalitati: cum o mai duci cu serviciul, te-ai mai vazut cu ala, ana ce mai face, e ultimul an, ce-ai ales la licenta, tot la v… (nume de firma) esti, tu mai esti cu cineva, te-am mai citit…
– Vad ca te-ai mai ingrasat, iti merge bine, nu-i asa?
Exact aceeasi replica pe care a spus la doua dintre ultmele trei-patru intalniri, adica in ultimul an. De cate ori o rostea, isi impingea in fata barbia ca un vitelus ce da cu botul in uger pentru a-si facilita suptul. In cazul ei, impinsul barbiei sugera o alintare usoara ce-ar fi trebuit sa-i camufleze actul ispitirii. Inevitabil dupa aceasta intrebare si dupa zambetul lui, urma cireasa de pe tort la care el izbucnea in ras.
– Ai mai facut sex? (ton curios) Hai spune, ce esti naspa? (ton de alint) Ce mai face aia…? (urmeaza o descriere vaga si ironica a ultimei cuceriri de care Ciprian ii povestise la una din ultimele trei-patru intalniri, adica in ultimul an. Mai esti cu ea? (revenire la tonul amical atunci cand pur si simplu din curiozitate si din compasiune te interesezi de starea afectiva a unui prieten bun).
– Nu, nu mai sunt cu ea demult.
– Eram sigura, se vedea ca nu va potriveati…
Exact aceeasi replica de la ultimile trei-patru intalniri, adica in ultimul an.
– Ei, lasa, c-ai sa gasesti tu una care… (urmeaza o descriere bucolica a lucrurilor pe care o fata le-ar face pentru un baiat)
Ciprian isi aprinde a doua tigara.
– Tot asa mult fumezi?
Cititorii deja stiu ca este exact aceiasi replica de la ultimile trei-patru intalniri, adica din ultimul an.
– Tu cu cine mai esti?
– Cu nimeni, nu mai am timp. Abia am terminat sesiunea, m-am apucat de licenta, la serviciu e bine, m-au avansat…
Acum deja cititorii stiu mai bine decat Ciprian ca faza cu avansatul este exact aceeasi replica de la ultimile trei-patru intalniri, adica din ultimul an.
– Imi merge bine.
Ciprian abia se abtine sa nu izbucneasca in ras. Isi imagineaza cititorii deja stiind replica asta de la ultimile-trei patru intalniri, adica din ultimul an. Imi merge bine…
Ceea ce cititorii nu stiu este ca el mereu ii spune:
– Bravo, hai sa-ti dau un pup, si se apropie de ea.
Ea mereu se indeparteaza, caci stie ca el vrea s-o sarute si intinde obrazul. O ia in brate, o pupa pe obrazul drept, simuleaza ca vrea s-o pupe pe obrazul stang, ea intoarce repede capul. Evident, nu-i ramane decat s-o pune pe obrazul stang.
Cititorii deja si-l imagineaza pe Ciprian insistand:
– Hai totusi da-mi un pup!
Ea rade.
– Dar nu ma pupi, iubitule? Ce vrei mai mult?
– Vreau iubire.
– Hai, hai. Ti-a fost dor de mine?
Ciprian stia ca replica asta urmeaza si ea stia ca el urma sa-i zica.
– Da, iubito! Mereu ma gandesc la tine, uneori noaptea iau perna in brate si plang de dorul tau.
Cititorii zambesc caci stiu ca ea urmeaza sa zica:
– Hai nu fi naspa.
– Hai te-am pupat, urmeaza el serios. Mai vorbim, mai da si tu un semn de viata.
Cititorii o vad pe Andrusca intrand usor in bloc, il vad pe Ciprian indepartandu-se grabit (mereu se grabeste undeva) aprinzandu-si din fuga o tigara Marlboro. Caci, dupa cum umbla vorba printre cititori, Ciprian nu putea sa-si aprinda altfel de tigari.