Pentru mine duminică e sacră: pot să fiu prost fără să simt că mă trădez pe mine însumi. Când scriu aceste rânduri mă uit pe geamul din stânga mea şi văd un cer senin primăvăratic. Şi astfel marchiza s-a scărpinat la sfârc şi a coborât să-şi bea ceaiul.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în inconştientul meu cât am dormit, însă m-am trezit cu gândul şi impresia că sunt cel mai inteligent băiat de vârstă mea din mileniul III (pe care am să-l inventez eu). Nu-mi place cuvântul geniu, însă am întrevăzut curbă terifiantă şi onorantă a profunzimilor mele.

Mă gândesc că această supra-conştiinţă pe care am vizavi de persoană mea combinată cu propria candoare socială are drept consecinţă iluzia că sunt unul din cei mai proşti oameni geniali în măsură în care distanţă între ce sunt şi ce pot să fiu este periculos (şi uneori traumatizant) de mare. Fiecare zi este o nouă provocare a modurilor în care-mi irosesc talentul de a scrie, de a gândi, de a cuceri, de a vană, de a-mi deferla superbitatea în curbele existenţei şi, la urmă urmei de a fi eu însumi.

Club A. Vorba lui Jolly, uneori e muzică proastă. Totuşi, am fost de două ori acolo în această săptămână. De Ziua Îndrăgostiţilor şi sâmbătă. Prima dată am moşit teoria cu orbitele şi am agăţat-o pe Oana, o tipă de la asistenţă socială. Se ducea la bar când superbul meu trup a intervenit pe traiectoria ei. Au fost suficiente două replici să o fac să vină la masă cu noi după ce şi-a luat berea.

Marketing. Eşti un produs, te aşezi în primele rafturi şi ţopăi: hei, sunt aici, cumpără-mă şi nu vei regreta! Întreagă literatură e un proces de marketing prin care anumite idei au ajuns la suprafaţa culturii cu aceleaşi procedee prin care produsele ajung în casele noastre. Cu ce puteam s-o aburesc la 3 dimineaţa decât cu semnificaţiile simbolice ale culorilor de la semafor şi ritualurile iniţiatice camuflate în jocul de şotron?
Cel puţin, mi-am updatat replicile şi aburelile, înainte aveam cu totul altele şi mereu am avut impresia că lumea e atât de mică încât există şansă că două fete agăţate în acelaşi stil să se cunoască între ele şi să mă desconspire în neinspiraţia mea mecanică.

Aseară n-am mai găsit nici o masă liberă şi am stat în picioare; bere, dans şi discuţii. Mulţumesc lui Radu că mi-a pus televizor prin cablu şi mi-a oferit şansă de a o admira şi de a dansa cu Monica, prietena lui frumoasă şi eroticizată cultural.
Mulţumesc şi lui Mihai că într-un final a apărut şi el şi ne-a încântat cu mişcările de dans şi hanoracele sale indisciplinabile.
Mulţumesc şi fetei cu tricoul roşu pe care scria: Sex isn’t the answer, sex is the question căreia i-am stricat cheful spunându-i că ştiu butada asta de pe generationterorrists.com.

Trebuia să vină şi domnul Perpessicius, însă n-a mai apărut şi bănuiesc că homofobia i-a temperat impulsurile socializatoare în locurile aglomerate cum a fost aseară ringul din căcatul asta de Club A.
Mai târziu, a apărut şi Oana cu un grup de prietene format dintr-o singură persoană imens de colosală. Nu cred că Radu bănuia că sub această persoană (de altfel agreabilă în esenţă ei) se aflau “prietenele Oanei” ce trebuiau să vină şi ele pentru a ne mari şansele de cucerire. Va daţi seama dacă imensitatea aia de om ar fi intrat pe blogul lui Alex, cum s-ar fi dat peste cap toate scripturile de monitorizare a traficului? Ar fi contorizat dublu un singur click, s-ar fi încărcat mai greu pagina sub imensa presiune la care ar fi supusă?
În fine, noi plănuisem grafice cu săgeţi de la noi către ele, paşi mărunţi şi eficienţi, de la A la B, prin care să cucerim păsăricile mileniului III. Să profităm de prostiile din capul nostru pentru a agăţa puştoaice, cum îndemna Radu.
Aprigă concurenţă pe piaţă resurselor umane şi lupta pentru licenţă la cel mai mare puţ petrolier de păsărici pe care l-a avut vreodată omenirea până acum. Domnişoară, păsărică dumnevoastră constituie centrul epistemologic al universului meu cognitiv.

Abia dansăm. M-am ameţit rău de tot. Eram în stadiul de beţie la care aş fi cântat refrenurile unor melodii ca I’m not a girl, not yet a woman sau ’cause I’m a supergirl sau Vreau să plângggg/ de tine să uit.

Plecase Radu, am crezut că plecase şi Alex şi ştiind că bonul era la el, am alergat la garderobă să mă cert cu fete alea să mă lase să mă uit să văd care e geaca mea. Trebuie să dau 50.000 că aţi pierdut bonul. Bine, intru, asta e geaca mea, ce ai în ea, asta ce e, cred că e bonul, e un bilet, Comăneşti, eşti moldovean, şi aici ce ai, două chei.

Acum e duminică însorită. E ziua în care nu te simţi prea bine pentru că se interpun mai puţine activităţi că de obicei între tine şi tine însuţi. Pentru că ritmul zilei e molatic, pentru că seara nu se întâmplă nimic şi chiar dacă s-ar întâmpla, nu va dura prea mult, căci mâine e luni.
E duminică, e ziua în care simbolic toţi locuim cu bunica noastră. E ziua în care m-am trezit cu sentimentul onoarei că sunt eu însumi aşa cum sunt: prost, genial, ridicol şi iresponsabil cu timpul şi resursele mele.
M-am trezit cu sentimentul că mi-am strâmbat prea mult capota destinului meu măreţ şi trebuie să fac ceva pentru a nu-mi oculta propria stea tatuată în ADN.
E ziua în care m-am trezit cu sentimentul că nu există nimeni pe lumea asta într-atât de special încât să-mi pun frână elanului meu.