Pe scurt, dacă crezi că maximul de umilință îți este oferit de un funcționar de la ghișeu, înseamnă că n-ai mai trecut de mult printr-o bibliotecă.
Ştiu că Biblioteca Metropolitană București a investit în tot felul de proiecte şi programe de training, dar mai este mult de muncă.
Nu e prima dată când observ că liceenii ajunși într-o bibliotecă sunt tratați ca niște animale. Pentru că sunt confuzi, vin trimiși de profesori, amestecă opere și autori, apar în grupuri, iar cei care vin totuși din pasiunea lecturii sunt timizi și vorbesc încet, din toate aceste motive, devin enervanți, merită să te răstești la ei, merită luați la mișto și umiliți puțin.
Nu e prima dată când observ că eu sunt tratat ca ultimul om. Nu tu un răspuns la “bună ziua”, o tutuială directă, o răstire continuă și impresia că interesul meu pentru lectură este suspect (parcă sunt întrebat “ce caut de fapt la bibliotecă?”).
Aceste tablou mi-a fost oferit ieri de cele două bibliotecare de la filiala Liviu Rebreanu pe care le-am văzut măcinate de două sentimente contradictorii: bucuria de a umili clienţii şi tristeţea că aceşti clienţi totuşi există, vin la bibliotecă şi deranjează.
Pentru că ieri veniseră nişte elevi de liceu să-şi facă permise, pentru că apăruseră şi alţi clienţi să returneze cărţi, pentru că se formase o coadă, după ce le-a explicat tuturor – iritate – că mai întâi se vor ocupa de permise, iar ceilalţi pot să aştepte), bibliotecarele au început să discute de față cu toți:
“Parcă suntem la bancă, s-au trezit să vină toţi acum” zice una.
“Da, şi nici măcar nu înţeleg, trebuie să le explici să stea la coadă. Nu văd că suntem ocupaţi acum?” spune cealaltă.
Scrisesem un articol mai lung şi virulent, dar l-am şters. Mă enervez inutil.
Adevărul este că atât funcţionarii, cât şi bibliotecarii, sunt puşi în faţa unei misiuni civilizatoare: ei trebuie să ne înveţe – pe nişte salarii mizere – să completăm corect tot felul de formulare, să ne explice cum să stăm la coadă, să ne răspundă la tot felul întrebări prosteşti, să facă efortul de a fi politicoşi. Pe scurt, este prea multă povară pe umerii lor şi trebuie înţeleşi.
Dacă ai înțeles că bibilotecarele au un salariu mizerabil și ai acceptat, înseamnă că toți nervii tăi s-au transformat în compasiune.
Asta e o bucurie pentru noi ca oameni, dar mai ales ca români.
Este doar prima parte a problemei. Un salariu mizerabil sau un program infernal nu justifică nicio nesimţire, doar o pune într-un context.
Dunia, acceptarea venită pe această filieră tu mi se pare că e reacţia care hrăneşte direct comportamentul acestor funcţionare.
Nivelul salariului nu justifică nesimţirea, răutatea, obrăznicia. Ele ştiau ce salarii vor avea cînd s-au angajat. Cînd salariul a devenit prea mic, în condiţii ideale, trebuiau să plece de acolo. Dacă nu au plecat, trebuie să se achite de sarcinile de serviciu. Omul sfinţeşte locul. Numai puţin era necesar – puţină bunăvoinţă, puţină inimă uşoară, puţină veselie – pentru ca acea coadă să fie una relaxată.
Hai să vă spun o povestioară despre atitudinea asta românească scîrboasă, pe care o remarcă toată lumea după ce se re-întoarce din occident (şi care nu le pare stranie decît atunci): eram în Drumul Taberei, urma să dorm la verişoarele mele, într-un bloc de lîngă blocul Materna. Am coborît din 90. Am intrat într-un magazinaş de la parterul blocului respectiv, cu de toate şi prăjituri, să iau şi eu ceva. În magazin, două vînzătoare – dintre care una cu aer de patroană – şi trei clienţi în afară de mine: două fete care se tot gîndeau ce să cumpere, un tînăr trimis de iubită să ia nişte chestii de ultim moment. Fetele stau, se zgîiesc la marfa de pe rafturi. Într-un final, pleacă fără să cumpere. Moment în care maştera-şefă începe, spre mine:
– Le-aţi văzut cum se uită, dom’le, juma’ de oră?! Te uiţi la ele, nu vor să cumpere… bla bla bla.
Un întreg discurs în care le bălăcărea pe potenţialele cliente în faţa clienţilor curenţi. Vînzătoarea cealaltă făcea feţe-feţe.
Mi-a venit rău, Dunia – ţie-ţi scriu, pentru că tu ai, cel puţin la nivel declarativ, impresia că salariul sau veniturile mici justifică orice comportament (asta dacă n-am înţeles eu greşit enunţul tău pacifist). Tovarăşu’ corporatist a ieşit pe furiş, non-confrontational. Iar eu i-am spus femeii că mi se pare intolerabilă atitudinea ei, că eu sînt, exact ca ele, o potenţială clientă şi că mi s-ar părea atît de aiurea ca după ce ies să se apuce să mă bîrfească clienţilor care vor veni, încît nu doar că acum nu voi mai cumpăra nimic de acolo, dar nici nu voi mai călca în acel magazin. Ceea ce am şi făcut. Tăcutul şi înghiţitul – sau, mai rău, găsitul de scuze pentru astfel de comportamente – vor duce la perpetuarea acestor atitudini.
(e un tu în plus în primul rînd la comentariul meu, nu ştiu ce caută acolo).
Din pacate de multe ori nici atitudinea noastra ca si clienti/consumatori nu e mult mai buna. Am adesea impresia ca ideea de “clientul nostru, stapanul nostru” ,ii face pe multi dintre noi sa se simta indreptatiti sa trateze functionarii/bibliotecarele/pe cei care lucreaza cu “publicul” in ultimul hal. De exemplu, acum o saptamana am fost intr-un avion plin de romani. La un moment dat, dupa ce avionul a aterizat iar pilotul inca parca avionul, unul dintre pasageri s-a rastit la o stewardesa spunandu-i. “hai doamna, deschide usa aia odata,ca noi mai avem de mers”. Bineinteles, aceasta atitudine a starnit reactia celor din jur care au inceput la randul lor sa vocifereze: “Asa e, dupa ce ca platim atatia bani pe bilet, le ia 2 ore sa ne bage in avion,2 sa iesim”. Trecand peste comicul de situatie (avionul nu stationa, inca se efectuau manevre de parcare, scara nu era adusa la usa avionului etc…deci nici o sansa in a deschide usa), intamplarea surprinde destul de bine modul in care romanii,in general,se raporteaza la cei care presteaza servicii si dorinta de a-i apostrofa constant,chiar si atunci cand nu e necesar. Cred ca o astfel de atitudine instiga la randul ei, atitudinea functonarilor,si tot asa…Au uitat oare romanii sa se trateze reciproc cu respect? Lipsa de bani, salariile mici etc nu sunt o scuza, la fel cum a plati pentru un serviciu nu te transforma in sclavagist….
Draga Adrian,
Iti multumesc pentru feedback. Vom incerca sa corectam cumva situatia de la Biblioteca Rebreanu.
De asemenea, te rog ca atunci cand ai timp si drum pe langa una dintre cele 31 de filiale ale Bibliotecii Metropolitane (http://www.bibmet.ro/retea-bmb.aspx?catId=266&c=3), intra si observa, apoi povesteste-ne ce ai vazut – mistery shopping-ul tau ne va ajuta sa ne imbunatatim servicii, atitudinile, comportamentele, oamenii…
Si inca o rugaminte, daca nu cer prea mult : daca mai ai “virulentul” pe undeva, as vrea sa-l vad.
Anca, mulțumesc de intervenție.
Nu mai am varianța dură a articolului.
Dacă mă va zgâria ceva pe viitor, voi zice. Deocamdată, dincolo de unele cazuri individuale, faceți o treabă ce merită apreciată.
Buna Adrian,
Ceva feedback mai proaspat de la biblioteca ta de cartier? As fi foarte interesata sa aflu daca s-a schimbat cate ceva, in bine sau rau.
Multumesc,
A.
Eu înțeleg comportamentul, nu-l scuz. Orice acțiune are un stimul, reacția depinde mult de om, de caracterul, educația, personalitatea acestuia.
Pe mine mă ajută să înțeleg, iar mârlăniei prefer să-i răspund cu un zâmbet, mai ales funcționarelor și vânzătoarelor cu o atitudine atât de blazată.
Gadjodillo, mulțumesc pentru implicare. 🙂